Nicolae Ceauşescu

Nicolae Ceauşescu (n. 26 ianuarie 1918, Scorniceşti - d. 25 decembrie 1989, Târgovişte) a fost un politician comunist român, membru al Partidului Comunist din România din ilegalitate, din anul 1932, conducătorul Republicii Socialiste România din 1965 şi până la căderea sa şi a regimului comunist în România, survenită în 22 decembrie 1989. La 22 decembrie 1989, printr-un decret al CFSN semnat de Ion Iliescu, a fost constituit Tribunalul Militar Excepţional. La 25 decembrie 1989, soţii Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost judecaţi în cadrul unui proces sumar de acest tribunal, condamnaţi la moarte şi executaţi la câteva minute după pronunţarea sentinţei. Ceauşescu s-a născut în satul (actualmente oraşul) Scorniceşti, judeţul Olt, la 26 ianuarie 1918, într-o familie de ţărani. La vârsta de 11 ani, după absolvirea şcolii primare, Ceauşescu pleacă la Bucureşti, unde se angajează ca ucenic de cizmar.[1][2] În 1932 devine membru al Partidului Comunist din România, formaţiune politică aflată în ilegalitate la acea vreme.[2] Este arestat prima oară în 1933 pentru agitaţie comunistă în timpul unei greve. În 1934 urmează încă trei arestări – pentru colectare de semnături în sprijinul eliberării unor muncitori feroviari acuzaţi de activitate comunistă şi pentru alte acţiuni similare. În urma acestor arestări, este etichetat de autorităţile vremii drept „agitator comunist periculos”, precum şi „distribuitor activ de material de propagandă comunistă şi antifascistă”. După eliberarea din detenţie, Ceauşescu dispare pentru o vreme în „subteran”, dar în 1936 este din nou arestat, de data aceasta fiind condamnat la doi ani de închisoare şi încarcerat la Închisoarea Doftana. Acuzaţiile aduse vizau găsirea unor broşuri bolşevice şi alte manifeste ce instigau la revoltă în casa patronului său, Vladimir Tarnowski, unde locuia şi acesta. În actul de acuzare au fost însemnate următoarele: „Acuzatul Nicolae Ceauşescu (...) este culpabil de faptul ca (...) în ziua de 15 ianuarie 1936, cu bună ştiinţă şi intenţiune frauduloasă, a păstrat asupra lui broşuri clandestine, incendiare (...) pe care le păstra în vederea răspândirii în public, având buna ştiinţă ca aceste broşuri îndemnau cetăţenii de a provoca bătălii sociale”.[3][4][5]. În 1939 a cunoscut-o pe Elena Petrescu, cu care s-a căsătorit în 1945. Ceauşescu a fost arestat şi condamnat din nou în 1940, iar în 1943 a fost transferat la închisoarea de la Târgu Jiu, unde a împărţit celula de detenţie cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, în scurt timp devenind protejatul acestuia. După cel de-al doilea război mondial, în timp ce controlul sovietic asupra României devenea tot mai pronunţat, Ceauşescu a fost numit secretar al Uniunii Tineretului Comunist – U.T.C. - (1944-1945).[6] În urma loviturii de stat şi a abdicării forţate a Regelui Mihai din Decembrie 1947, după preluarea puterii de către comunişti, Ceauşescu devine ministru al agriculturii, iar ulterior ministru-adjunct al forţelor armate în regimul lui Gheorghiu-Dej.[1] În funcţia de ministru al agriculturii a activat direct la cooperativizarea forţată a agriculturii, a ordonat reprimarea sau arestarea ţăranilor care se împotriveau cooperativizării. În 1952, devine membru al Comitetului Central (CC) al Partidul Muncitoresc Român (PMR), la doar câteva luni după eliminarea "facţiunii moscovite" (condusă de Ana Pauker) din conducerea partidului. În 1954, Ceauşescu devine membru deplin al Biroului Politic al PMR, iar ulterior ajunge să ocupe poziţia numărul doi în ierarhia PMR.[7] În toamna anului 1956, aflându-se la Cluj, Ceauşescu a avut un rol important în reprimarea mişcărilor de simpatie faţă de revoluţia ungară. La 4 decembrie 1957, având gradul de general-locotenent de armată (fiind şeful Direcţiei Superioare Politice a Armatei şi adjunct al Ministrului Forţelor Armate), Ceauşescu a condus unităţile militare care au înăbuşit răscoala ţăranilor din Vadu Roşca (jud. Vrancea) care se împotriveau colectivizării forţate. Flancat de două tancuri, Ceauşescu ordonă personal deschiderea focului de pe mitralierele aflate în camioanele care însoţeau tacurile. 9 ţărani sunt ucişi de gloanţe (Aurel Dimofte, Ionuţ Cristea, Ion Arcan, Dumitru Crăciun, Toader Crăciun, Stroie Crăciun, Dumitru Marin, Marin Mihai, Dana Radu) şi alţi 48 sunt răniţi.[8] Varujan Vosganian, politician, economist şi scriitor de origine armeană, relatează în cartea sa autobiografică „Cartea şoaptelor” întreaga desfăşurare a evenimentelor. „Tancurile se opriră şi odată cu ele şi camioanele, care făcură un viraj şi se proptiră cu spatele la baricadă, ridicând prelatele şi scoţând la iveală, într-adevăr, ţevile lungi şi perforate ale mitralierelor. Din camioane coborâră câţiva ofiţeri în uniformele Securităţii, iar în fruntea lor acelaşi bărbat scund, cu căciula militară şi scurtă bleumarin. Ei se opriră în dreptul tancurilor. Atunci unii dintre oameni ieşiră în faţa baricadei. Bărbatul mărunţel ridică mâna dreaptă şi ei crezură că vrea să le vorbească. Clopotele amuţiră. Oamenii făcură un pas înapoi. Lângă Niţu Stan, Costică Arbănaş căzu în genunchi şi-şi desfăcu la piept, rupând-o, cămaşa. Lângă el, Aurică Dimofte, Stroie Crăciun, şi, strângând în mână toporul, Ionică Areaua. Apoi ceilalţi veniră unul câte unul. Cocoţată pe cabina maşinii răsturnate, Dana lui Radu rămase încremenită, strângându-şi basmaua la piept. Atunci se întâmplară câteva lucruri dintr-odată. Bărbatul acela, Ceauşescu, îşi lăsă braţul în jos cu o mişcare iute. Clopotul porni să bată din nou, acoperind şuierul gloanţelor, dar rămaseră focul stârnit de ţevi şi plumbii care umplură aerul. Primul căzu Aurel Dimofte, întâi în genunchi, privindu-şi nedumerit palmele lipite de pieptul din care ţâşnea sângele şi apoi prăvălit, tot cu genunchii îndoiţi, pe spate, împins de gloanţele ce continuau să i se îndese în trup. Dana lui Radu fu secerată cu atâta putere, încât ţâşni în sus, ca o păpuşă de câlţi, şi rămase câteva clipe în aer, proptită de gloanţe, înainte de a se prăbuşi pe capotă, cu braţele desfăcute. Pe Costică Arbănaş, în genunchi, gloanţele îl feriră ca printr-o minune, dar rămase aşa, neclintit, cu găvanele golite, într-un plâns pe care nici măcar nu şi-l simţea. Niţu Stan se aruncă în ţărână şi se rostogoli spre margine, dar se întoarse să-l tragă pe Stroie Crăciun, care gemea întruna: „Stane, nu mă lăsa...”, până când sângele îi ţâşni pe gură, sufocându-l.... Clopotul continua să bată... Mitralierele răpăiră clopotniţa, dar clopotul continua să bată. Tancurile porniră încet, continuând să răpăie şi spulberară baricada ca pe un muşuroi, scuturând peste blindajul lor laolaltă scânduri şi trupuri. Răniţii se târau din calea lor, ca să nu-i strivească şenilele. Mitralierele măturau acum doar clopotniţa, se dădea o luptă gigantică între dangătul clopotului şi şuierul gloanţelor în care clopotul, chiar dacă turla, cu tencuiala muşcată de gloanţe, sfârtecată şi înăbuşită în fumul alb al văruielii, rămăsese ca o scurteică zdrenţuită, ieşea biruitor. Până când ţeava unuia dintre tancuri se ridică încet şi slobozi un obuz care ţinti chiar în miezul clopotniţei. Ionuţ Cristea murise cu siguranţă mai demult şi clopotul luptase singur mai departe. Obuzul ucise şi clopotul. Când dangătul tăcu, atunci tăcură şi gloanţele. „Nu se mai termina, îşi aminteau unii, credeam că o să ne omoare pe toţi”. „A ţinut doar ca la zece minute, spuneau alţii, a fost ca o grindină, ca o răpăială de vară.” ” — Varujan Vosganian , Cartea şoaptelor, 2009, pp. 256-272[9] 18 ţărani au fost întemniţaţi pentru „rebeliune” şi „uneltire contra ordinii sociale”, petrecând între 15-25 de ani de închisoare la Gherla şi Aiud.[9] După datele PMR-ului, între 1949-1952 au avut loc peste 80.000 de arestări de ţărani, dintre care 30.000 finalizate cu sentinţe de închisoare.[10]