Mausoleul lui Hadrian

Mausoleul lui Hadrian a fost început de împăratul Hadrian, în anul 130 şi terminat de Antoninus Pius, în 139, pe malul drept al Tibrului, în apropiere de pons Ælius[1] · [2]. Se mai poate vedea încă, şi în prezent, întrucât corespunde cu Castelul Sant'Angelo. Împăratul Hadrian, în 130, a lansat construirea mausoleului său, întrucât precedentul mausoleu imperial, mausoleul lui Augustus, nu mai dispunea de locuri libere. Rămăşiţele pământeşti ale lui Traian au fost depuse sub Columna lui Traian, Hadrian trebuia să găsească un alt amplasament[3]. Construcţia a fost dorită ca pereche a Mausoleului lui Augustus[4]: acesta este situat în nordul Câmpului lui Marte, pe malul stâng al Tibrului, în timp ce Mausoleul lui Hadrian este situat pe malul drept al Tibrului, în faţa Câmpului lui Marte. De altfel, alura generală, circulară, a celor două edificii este similară. Unii autori, ca de exemplu Eisner, au găsit ca izvor de inspiraţie, pentru cele două monumente, mormintele etrusce[5]. Monumentul construit din cărămidă are o bază pătrată masivă, cu latura de 89 de metri şi 15 metri înălţime. Această bază suportă o rotondă masivă din travertin placat cu marmură de 64 de metri diametru şi 21 de metri înălţime. Rotonda este acoperită de un tumulus de pământ care include o cameră funerară pătrată, cu latura de 8 metri. Deasupra se afă o construcţie pătrată, care suportă quadriga de bronz condusă de împăratul Hadrian, reprezentând soarele, precum şi un boschet de arbori funerari. Se pătrundea în mausoleu printr-un prim culoar de intrare, în linie dreaptă, o rampă elicoidală de 3 metri lărgime şi de 125 de metri lungime te conducea în interiorul rotondei, făcând un tur complet; în sfârşit, un al doilea culoar te conducea în camera funerară[2]. Urna funerară a lui Hadrian a fost depusă în mausoleu, în anul 139, graţie obstinaţiei[6] lui Antoninus Pius, care a obţinut de la Senat divinizarea lui Hadrian. Împărăteasa Sabina, soţia lui Hadrian, fiul său adoptiv Lucius Aelius Verus şi succesorii săi din dinastia Antoninilor, cât şi Severii, până la Caracalla au fost depuşi acolo[2]. Foarte curând, clădirea a fost deturnată de la scopurile funerare şi a devenit construcţie militară. A fost integrată în zidul lui Aurelian, în 403, ca bastion avansat. Când ostrogotul Vitiges a atacat Roma, în 537, soldaţii apărau „castellum” servindu-se de statuile de bronz care-l decorau, ca proiectile. În 547, Totila a inclus edificiul într-o structură fortificată care proteja malul drept al Tibrului. Cartierul a luat astfel denumirea de „Borgo”. Structura sub formă de turn a Mausoleului lui Hadrian şi amplasamentul său, din apropierea Vaticanului, şi care putea controla podul de peste Tibru, a continuat să-i intereseze pe strategii militari; clădirea a fost transformată în cetate, devenind ceea ce numim astăzi Castelul Sant'Angelo, probabil în secolul al IX-lea.