Mănăstirea Zamfira

Incinta complexului monastic este de forma unui patrulater cu latura dinspre E-V cu mărimea de aproximativ 170 m, celelalte 3 laturi având dimensiuni de aproximativ 130 m. În afara acestui spaţiu se găseşte cimitirul vechi împrejmuit de un gard de sârmă şi uluci, precum şi grădinile ce ţin de mănăstire. Biserica „Sfânta Treime”, biserica veche, se află în cimitirul din afara incintei. În ziua de azi biserica, substanţial modificată faţă de cea din prima jumătate a secolului XVIII, are o formă trilobată, având absidele laterale octogonale (la origine rotunde) cu pereţii laterali ai pridvorului mai distanţaţi. Iniţial vechiul pridvor deschis acum sprijină acoperişul refăcut pe şase coloane din cărămidă cu capiteluri din piatră lucrate la Cluj. Pronaosul, în lungime aproximativ 2m, este prevăzut în laterale cu două ferestre având deschiderea de 1,30x0,35m cu ancadramente de piatră. Trecerea dintre pronaos şi naos este marcată de doi stâlpi cu cu arcade simple. Naosul are o lunguime de circa 2,5m până la catapeteasmă, altarul măsurând tot 2,5m. Pereţii exteriori sunt simpli, zugrăviţi în alb, singurul ornament care poate fi observat sunt două brâuri şablonate ce cuprind biserica, cu excepţia pridvorului; primul este situat la 1m sub cornişă, iar al doilea la 1,5m sub primul. Biserica este acoperită cu tablă galvanizată. Din acoperiş creşte un eşafodaj cubic de zid, iar din acesta o turlă octogonală. Pictura interioară (din cea veche nu s-a mai păstrat nici măcar amintirea), în stil neo-bizantin, este de dată recentă (terminată în 1982) şi a fost executată cu măiestrie de către pictorul Mihail-Bogdan Mochulschi. Pe peretele de sud se află o încăpere cu pivniţă folosită drept osuar. Biserica nouă a mănăstirii Zamfira (oferită de www.ortodox.ro) Biserica nouă, o adevărată bijuterie arhitectonică este comparată cu un frumos chivot alb de către cei ce au descris-o de-a lungul timpului.[necesită citare] Pictura interioară este făcută de către Nicolae Grigorescu la vârsta adolescenţei şi Gheorghe Grigorescu, fratele său. [modificare]Istoric Conform pisaniei vechii biserici, construcţia acesteia a început probabil în a doua domnie a a lui Nicolae Mavrocordat între anii 1721-1730 la iniţiativa Zamfirei Apostoli, văduva bogatului comerciant Manoil (Mano) Apostoli. La moartea Zamfirei sarcina terminării lucrărilor îi revine norei acesteia Smaranda, fiica agăi Ion Bălăceanu şi nepoata voievodului Şerban Cantacuzino, văduvă şi ea la acea dată. La 29 iulie 1743 biserica este terminată şi dată spre folosinţă. Iniţial rolul acesteia, aşa cum rezultă din pisanie, era, ori de biserică de mir a cătunului de clăcaşi ce slujeau pe moşiile Manoileselor, ori chiar de biserică de curte a acestora căci profesorul Victor Brătulescu află că in imediata apropiere a bisericuţei, aproximativ 60m mai la nord, s-ar fi aflat şi conacul ctitorilor, astăzi complet dispărut. Chiar de la ctitorire i se dau spre folosinţă câteva pământuri, desigur din avutul Smarandei, iar, dintr-un document datat 17 decembrie 1776 aflăm că aici a fost numit un anume egumen Dionisie fapt ce ar duce la concluzia că la acea dată funcţia de biserică de mir era schimbată în aceea de schit de călugări. La moartea Smarandei Bălăceanu-Apostoli în 1780 biserica devine metoh al scaunului episcopal din Târgovişte. La 1832, Zamfira, cu un venit de 1800 de taleri, trece drept schit de maici şi închinat mănăstirii Câmpulung, aceasta la rândul ei aparţinând de scaunul Mitropoliei din Bucureşti. Cutremurele din 1802 şi 1838 aduc biserica în ruină astfel încât în 1842 arhimandritul Isaia Blejoianu, făcând un inventar al bunurilor schitului, ia sub "stăpânirea sa" bunurile pentru a putea să le refacă. Interesant este faptul că din acel inventar amănunţit lipseşte orice menţionare cu privire la clădiri ce ar fi putut să servească drept chilii pentru călugări sau călugăriţe funcţia de schit a acestui lăcaş la acea dată fiind pusă sub îndoială. Odată cu accederea ierarhică a mitropolitului Nifon (1850-1875) începe o perioadă de înflorire pentru mănăstirile şi metoacele ce ţineau de Mitropolia de la Bucureşti. Acesta face o vizită în zonă constatând că "[...]nu se află aici nici o altă urmă care să arate că a existat aci, cândva, acel aşezământ, decât o mică biserică ruinată, în părăginire[...]". Probabil tocmai această stare deplorabilă a aşezământului îl decit pe mitropolit să clădească o altă biserică mai mare la 400 de paşi spre nord de vechiul altar. Noua biserică este terminată în 1858, după care încep lucrările de refacere a celei vechi şi de construcţie a unei clopotniţe noi. În 1860 sunt sistate lucrările fără a se mai reface turla, pridvorul şi curtea, astfel încât biserica Zamfirei şi Smarandei devine, ceea ce este şi astăzi, un paraclis al noii ctitorii. Cutremurele din 1940 şi mai ales cel din 1977 aduc mari stricăciuni clădirilor aşezământului monahal impunând o amplă campanie de refacere ce se întinde pe perioada 1977-1982 prin grija preafericitului patriarh Iustin Moisescu.