Mănăstirea Prislop

Mănăstirea Prislop este o mănăstire din România situată în apropierea satului Silvaşu de Sus din judeţul Hunedoara. De aproape şapte secole, ea reprezintă unul din cele mai importante aşezăminte religioase ortodoxe din Transilvania. Nu se cunosc începuturile mănăstirii. Deoarece era amplasată pe pământuri care ţinuseră de nobilii români din Ciula, se poate presupune că ei au fost ctitorii laici ai locaşului. Nu se poate vorbi, cu nici un fel de date pozitive, despre vreo sihăstrie din secolele XIII-XIV. Există o singură mărturie care este consemnată despre prezenţa lui Nicodim de la Tismana, în Ungaria medievală. Ea este însemnarea de pe Evangheliarul său: "Această Sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Ţara Ungurească în 6913 (1404-1405)". Lui Nicodim tradiţia i-a pus în seamă un lung şir de alte mănăstiri care au fost întemeiate ulterior. În adevăr, nici cea mai mică relaţie nu se poate face între Prislop şi Nicodim de la Tismana. Pe la jumătatea secolului XVI, Mănăstirea Prislop ajungând aproape în ruină, în anul 1564 a fost zidită "din temelie" de Zamfira, fiica lui Moise Voievod din Ţara Românească. Este posibil ca vechiul lăcaş, despre al cărui urme se scria la mijlocul secolului al XIX-lea, să fi existat undeva în pădure, în vecinătatea clădirilor actuale. Zamfira a acţionat sigur la o mănăstire preexistentă, pentru că ea, ca femeie, nu avea drept la ctitorire de mănăstire de bărbaţi. Îngrijorată de salvarea sufletului ei, după a patra căsătorie cu nobili transilvani care nu erau de religie ortodoxă, ea a înzestrat lăcaşul cu odoare scumpe şi moaşte. Dintre ele, pe cât se pare, doar o icoană a ajuns până astăzi. Piatra funerară a Zamfirei, sfărâmată în mai multe bucăţi, se găseşte la Prislop. Ea conţinea inscripţii latine şi chirilice. Doi egumeni, Ioan şi Teofil, sunt pomeniţi în documente. Nu se cunoaşte absolut nimic despre rolul lor în administrarea mănăstirii. Probabil că în secolul al XVII-lea a fost întemeiază la Prislop şcoala de învăţătură bisericească pentru tinerii care urmau să devină preoţi la sate. În anul 1585 egumenul Ioan ajunge mitropolit la Bălgrad (Alba Iulia), iar Teofil devine în 1615 episcop la Vad. Aici în secolul XVII vieţuieşte Sfântul Ioan de la Prislop. În secolul al XVIII-lea a fost mănăstire greco-catolică. A primit un ultim veşmânt de frescă sub semnătura lui Simion din Piteşti. Din acesta se conservă doar câteva fragmente. A fost adânc implicată în frământările religiase ale secolului al XVIII-lea, dintre greco-catolici şi ortodocşi. În secolul al XIX-lea era aproape pustie şi administrată de preoţi de mir. Curând după ce a fost trecută la ortodocşi (1948), a fost desfiinţată şi alocată pentru destinaţii laice. S-a refăcăt ca lăcaş mănăstiresc după anul 1975, cu o comunitate de călugăriţe.