Mănăstirea Hadâmbu

Mănăstirea Hadâmbu este o mănăstire ortodoxă din România, întemeiată de boierul grec Iani Hadâmbul în anul 1659 în satul Schitu Hadâmbului din comuna Mironeasa (judeţul Iaşi). Mănăstirea se află la o distanţă de 30 de kilometri faţă de municipiul Iaşi. Ansamblul Mănăstirii Hadâmbu a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi din anul 2004, având codul de clasificare IS-II-a-A-04242 şi fiind alcătuit din următoarele 3 obiective: [1] Biserica "Naşterea Maicii Domnului" - datând din perioada 1659, având codul IS-II-m-A-04242.01 Turnul de intrare - datând din secolul al XVII-lea, având codul IS-II-m-A-04242.02 Zidul de incintă - datând din secolul al XVII-lea, având codul IS-II-m-A-04242.03 După unele documente domneşti, voievodul Gheorghe Ghica (1658-1659) i-a dăruit în februarie 1659 boierului grec Iani Hadâmbul, fost chelar, un loc "în pădurea Iaşilor, la Dealul Mare", pentru a construi o biserică cu hramul "Naşterii Precistei şi Născătoarei de Dumnezeu". Un apropiat al domniei, boierul avea câteva moşii în judeţele Iaşi şi Vaslui, numai în Iaşi având 22 dughene, locuri de case, pivniţe de piatră pe Uliţa Mare, case în Târgul vechi de jos. [2] Boierul Iani Hadâmbu a zidit această biserică pe locul unui schit mai vechi, cu hramul "Sfântul Ierarh Nicolae". [3] Acest lucru reiese şi din pisania veche în care se spune că Iani Hadâmbul a reînnoit o biserică, numai anumite părţi din zidărie fiind construite din nou. Deasupra uşii de la intrarea în biserică se află o pisanie în limba slavonă, dăltuită în piatră, cu următorul conţinut: "Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, a înnoit şi făcut această biserică dumnealui Iani Hadâmbul, în Codrii Iaşilor, la Dealul Mare, unde este hramul Naşterii Precistei şi Născătoarei de Dumnezeu, în zilele lui Io Ghiorghe Ghica Voievod, în anul 7168 (1659), septembrie 8". Mănăstirea care s-a numit "Hadâmbu", după numele ctitorului ei, este un complex monastic fortificat, defensiv, construit în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Biserica şi zidurile sunt construite din piatră de carieră sub forma unei fortăreţe, din cauza acelor vremuri vitrege când năvăleau turcii şi tătarii, prădând mănăstirile. Ansamblul mănăstiresc vechi cuprindea biserica, stăreţia veche, zidul de incintă (cu trei turnuleţe de colt rotunde) şi turnul-clopotniţă prin care se face intrarea în incintă. De-a lungul existenţei sale, Mănăstirea Hadâmbu a fost supusă mereu eroziunii timpului şi vicisitudinilor istoriei. Aşezământul monahal a fost închinat de la început Patriarhiei Ierusalimului, aflându-se în această dependenţă până la secularizarea averilor mănăstireşti (1863). Schitul a fost prădat de două ori: în anii 1661 şi 1671. Patriarhul Hrisant Notaras (1707-1731) al Ierusalimului a pus Mănăstirea Hadâmbu sub ascultarea Mănăstirii "Sfântul Sava" din Iaşi (închinată şi ea la Ierusalim), care administra averile din Moldova ale Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Ulterior, începând de prin anul 1734 Mănăstirea de pe Dealul Mare este amintită în documente ca metoh al Mănăstirii Galata (închinată şi ea Sfântului Mormânt). Biserica a fost reparată în anul 1780, după ce a fost pusă sub administrarea unei epitropii. [3] La Mănăstirea Hadâmbu au vieţuit mai multe generaţii de călugări greci până la promulgarea legii privind secularizarea averilor mănăstireşti închinate (decembrie 1863) de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Ca urmare a acestei legi, monahii greci au fost obligaţi să părăsească mănăstirea. Complexul monahal a rămas în părăsire timp de peste 70 ani. În primul deceniu al secolului al XX-lea, istoricul N.A. Bogdan găsea aici "o biserică veche în ruină, cu ziduri mari încunjurătoare, străpunse de metereze, şi cu o clopotniţă grosolană, dar care'ţi impune respect; (...) azi este totul într'o stare din cele mai de plâns; şi doar mangalagiii de prinprejur, când pornesc cu carul încărcat spre târg să'şi vândă marfa, de'şi mai arunc privirea cătră corpul bisericei, şi'şi fac câte o cruce, murmurând un "Doamne-ajută!" [4] În anii '30 ai secolului al XX-lea, istoricul Nicolae Iorga găseşte aici aceeaşi stare de degradare: un zid de cărămidă tare stropită cu pete albe de var, care înconjura biserica Hadâmbului, de la care se vedea, între copaci, acoperişul de şindrilă spartă, loc tocmai bun pentru şcoală. Mănăstirea Hadâmbu a fost reînfiinţată abia în anul 1937, aici stabilindu-se primii călugări români, în frunte cu ieromonahul Iov Mazilu (1891-1974). Aceştia au reparat acoperişul bisericii, au reparat bolta şi au consolidat o parte a zidurilor lăcaşului de cult cu cărămidă, după cum se vede şi în zilele noastre. Nici călugării români nu au stat prea mult, deoarece în urma Decretului nr. 410/1959 mănăstirea a fost desfiinţată. Când a vizitat aceste locuri în anul 1976 în vederea înscrierii schitului în monumentalul „Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească”, reputatul istoric de artă Vasile Drăguţ a găsit aici un complex fortificat, reprezentativ pentru arhitectura moldovenească din secolul al XVII-lea, cu o biserică de mici dimensiuni, turnul porţii servind şi de clopotniţă, plus construcţii anexe aflate în ruină.