Mănăstirea Bistriţa (judeţul Vâlcea)

Mănăstirea Bistriţa, ctitorie a boierilor Craioveşti (Barbu, Banul Craiovei şi fraţii săi Pârvu vornicul, Danciu armaşul şi Radu postelnicul), a fost zidită între anii 1492-1494. Ea se află în satul Bistriţa aparţinând de comuna Costeşti din judeţul Vâlcea, pe pitoreasca vale a râului cu acelaşi nume. Prima atestare documentară a sa este un act din 16 martie 1494 al lui Vlad Călugărul. Mănăstirea a fost distrusă din temelii de către Mihnea Vodă la 1509. Un document al vremii specifică că Mihnea Vodă, care lupta împotriva Craioveştilor, "şi mănăstirea lor, carea o făcuse ei pre râul Bistriţii din temelie o au risipit". Este refăcută în timpul lui Neagoe Basarab între 1515 - 1519 tot de către boierii Craioveşti. Marele ban Barbu Craiovescu al Olteniei aduce de la Constantinopol cea mai de preţ comoară a lăcaşului, moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul. Trupul sfântului nu a putrezit niciodată şi s-a dovedit purtător de mari daruri: vindecă bolile trupeşti şi sufleteşti, aduc ploaia pe timp de secetă, lucru ce face ca lăcaşul să fie asaltat de numeroşi pelerini. Legenda spune că moaştele sfântului au fost cumpărate de Barbu Croiovescu de la un turc cu aur.Turcul bănuia că va lua o sumă importantă echivalentă cu greutatea moaştelor. Însă dragostea banului faţă de moaşte are alt deznodământ: aşezate pe un taler, întradevăr cântăresc greu, dar când banul Craiovescu pune galbenii talerul se echilibrează la o sumă mică. Acest lucru face ca turcul să exclame:"Vezi, vezi, cum creştin la creştin trage". Se mai spune că la 1763 când epidemia de ciumă cuprinsese Bucureştiul, este adusă racla cu moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul în faţa Mitropoliei, iar în urma rugăciunilor ţinute ciuma a început să dea înapoi dispărând definitiv. În anul 1656 Constantin Voievod, donează o raclă de argint în care să fie aşezate sfintele moaşte. Mihai Viteazul Remarcăm prezenţa lui "Mihai fugar" în toamna anului 1600 care cumpără "satul Costeştii moşnenesc" pe care-l dăruie mănăstirii. Constantin Brâncoveanu donează mănăstirii un clopot , obiect de o inestimabilă valoare şi icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana. În urma cutremurului din anul 1810, lăcaşul este afectat serios, lucru ce face ca în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei, între anii 1846 - 1855 mănăstirea să fie rezidită. La toate acestea se adaugă valoarea nepreţuită a picturile interioare făcute de maestrul penelului românesc Gheorghe Tattarescu în anul 1850. Pe pereţi se află pictaţi ctitorii: Barbu Craiovescu, Constantin Brâncoveanu, Maria Doamna, Despina Doamna şi Barbu Ştirbei. Dar mănăstirea Bistriţa înseamnă pentru români şi un focar de aleasă cultură. Viitorul domn Neagoe, nepotul Craioveştilor a fost printre primii veniţi pentru a căpăta "în tinereţea lui cunostinţa de limbă şi de literatură". Se pare că aici ar fi fost tipărită prima carte în limba română, "Liturghierul" (comform unui hrisov al lui Mihnea Vodă a apărut la 10 noiembrie 1508). Încă din secolul XVII aici funcţionează o şcoală, atestată documentar pe un manuscris a lui Constantin grămatic din satul Corbeasa-Vâlcea: "să se ştie că am şezut la mănăstirea Bistriţa ca să învăţăm carte". Aici de-alungul timpului s-au transcris numeroase cărţi şi hrisoave, iar unul din cele mai vechi acte româneşti datând din 1573, de fapt al doilea după scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, a fost redactat tot la acest lăcaş. Mai târziu, în 1620 Mihail Moxa scrie aici "prima istorie universală" de pe meleagurile noastre intitulată "Cronograful Ţării Româneşti". Manuscrisul este descoperit la această mănăstire în 1845 de un filolog rus, V Grigorovici, care-l publică la Cazan în anul 1859. În prezent manuscrisul se află Moscova.Importanţa lui constă în aceea că după ce autorul tratează la început probleme generale ale istoriei "universale", ajunge ca la final să vorbească despre "când s-a început a se descăleca Ţara Moldovei". Vorbeşte printre altele de lupta lui Ştefan cel Mare de la Nicopole la care participă şi "Mircea voievod cu rumânii". Pentru realizarea lucrării sale Mihail Moxa foloseşte importante documente ale epocii: Cronica lui Manasses, Cronografia pe scurt bizantino-slavă, Letopiseţul sârbesc, Cronica anonimă bulgară. O lucrare despre viaţa Sfântului Grigore Decapolitul este scrisă de Matei al Mirelor, un erudit născut în Egipt care studiază la Constantinopol şi Moscova, refugiat la mănăstire în iarna anilor 1610 - 1611. Lucrarea are o prefaţă istorică importantă deoarece prezintă o scurtă cronică a războaielor lui Radu Şerban. La chemare episcopului de Râmnic, Ilarion, vine şi-şi desfăşoară activitatea la Bistriţa între 1694 - 1704 Alexandru Dascălul. I se atribuie lucrările: Otocenic sau Patetic, Cheia înţelesului, O odă pentru cititori şi "gogiomanii" Bisericii Sf. Nicolae din Scheii Braşovului. Cei care au contribuit substanţial la îmbogăţirea culturii româneşti strâns legaţi de Bistriţa prin numeroasele copii şi traduceri după manuscrise, sunt numeroşi. Menţionăm pe Teofil (Evanghelie învăţătoare - 1644), Teofan (Psaltire slavonă - 1619), Ilarion (Psaltire cu tâlc), Ştefan ieromonahul (Cazania"" - 1724), Ioachim din Bărbăteşti - gramatic ( Istoria Troadei - 1766). De remarcat că Ştefan ieromonahul, cel care mai tâziu ajunge mitropolitul Ţării Româneşti, este fiu al meleagurilor vâlcene născut la Râmeşti - Horezu, după ce mai întâi a fost pisar la Bistriţa şi călugăr şi egumen la mănăstirea Tismana. Despre importanţa cărţilor aflate în biblioteca mănăstirii Bistriţa în dezvoltarea culturii noastre naţionale, despre truda, dăruirea şi iscusinţa cărturarilor timpului, iată ce spunea Alexandru Odobescu într-un raport prezentat Ministrului Cultelor:"Prin unele din aceste mănăstiri şi mai ales în Bistriţa şi în Cozia, am găsit, între altele, şi câteva cărţi care nefiind de trebuinţă seviciului bisericesc, stau aruncate în neîngrijire şi ameninţând a se perde. Aceste cărţi însă, manuscripte şi tipărite, sunt de o importanţă mare pentru limba noastră şi cea slavonă, precum arta tipografiei în ţară la noi: sunt rare şi care lipsesc din Bibliotheca naţională". Remarcăm că în anii 1877 - 1888 pe durata Războiului de independenţă aici a funcţionat un spital militar. Tot aici între anii 1883 - 1898 a funcţionat o şcoală militară. Până în anul 1948, la această mănăstire a funcţionat diferite şcoli, în special pentru fete, chiar şi o şcoală normală pentru pregătirea de institutoare pentru şcoli primare. Pregătirea şcolară a fost desfiinţată odată cu instaurarea regimului "popular democratic". Remarcăm faptul că aici în mănăstire a existat un atelier renumit de confecţionat covoare "persane" (zona fiind renumită prin oierit). De asemeni, aici se mai afla un dispensar, care se ocupa de sănătatea locuitorilor comunei Costeşti şi a muncitorilor forestieri, condus cu multă pasiune de o doctoriţă-călugăriţă, aceasta fiind trimisă la studii de obştea de călugăriţe. În anul 1959, mănăstirea este desfiinţată şi călugăriţele trimise "acasă". A urmat o perioadă oarecum benefică pentru o categorie de copii loviţi de soartă, copii cu deficienţe mentale mai puţin sau mai mult grave, oligofreni în termeni medicali, când în clădirile mănăstirii a funcţionat, şi mai funcţionează, o şcoală specială pentru aceştia. Au fost instruiţi aici serii de copii, atât teoretic la nivelul lor de înţelegere, dar mai ales practic. Sub îndrumarea unor maiştri, de excepţie dat fiind ucenicii cu care lucrau, aceştia au realizat mobile din lemn masiv sculptat, lucrari care au luat calea exportului. Însă în anul 1984, prin străduinţa Preasfinţitului Gherasim, episcopul Episcopiei Vâlcii, Argeşului şi Oltului, pentru viaţa monahală a acestui aşezământ s-au ivit noi orizonturi, acesta reuşind să reînoade vechiul fir, reînfiinţând mănăstirea. A refăcut clădirile şi sub pretextul infiinţării unui muzeu al tipografiei, încet, încet aşezământul a fost repopulat. După anul 1989, viaţa monahală a căpătat noi valenţe. Din anul 1999, stăreţia mănăstirii a luat sub conducerea ei şi Mănăstirea Arnota, prin transformarea acesteia din mănăstire de călugări în mănăstire de maici. N.B. La 10 septembrie 1948, regimul comunist ia măsura deportării a două sute de călugăriţe greco-catolice de la mănăstirile din Obreja şi Jucu la Mănăstirea Bistriţa, unde au fost supuse presiunii de a abandona Biserica Română Unită cu Roma. După câtva timp stareţa ortodoxă a informat autorităţile comuniste că mai multe maici ortodoxe înclină să treacă la catolicism, fiindcă maicile din Ardeal câştigaseră simpatia şi respectul lor. În consecinţă a fost interzis contactul dintre maicile ortodoxe şi cele greco-catolice, care au fost treptat dispersate în alte locaţii, iar superioarele lor arestate de către Securitate.