Isus din Nazaret sau Iisus (în aramaică ישוע, Ieşu, în ebraică יֵשׁוּעַ, Ieşua arhaic Iehoşua, grecizat Ἰησοῦς, Iesous, latinizat Iesus; n. ca. 4 î.e.n.,[1] probabil Nazaret — d. 30 e.n.[1], Ierusalim) a fost un predicator evreu din Galileea, care a trăit în timpul ocupaţiei romane a Israelului. Isus din Nazaret a fost întemeietorul şi a devenit figura centrală a creştinismului. Cu numele Isa ibn Maryam, Iisus este cunoscut ca unul dintre principalii profeţi ai credinţei islamice.[2][3] Tacit (56 - 117 e.n, chestor, pretor, consul, senator, istoric roman) scrie în Anale, cartea 15, capitolul 44:
„Dar nici efort uman, nici mărinimia împăratului, nici înduplecarea zeilor nu a pus capăt scandaloasei idei potrivit căreia incendiul ar fi fost ordonat. De aceea, ca să pună capăt zvonului, Nero a substituit vina şi i-a pedepsit în cele mai neobişnuite feluri pe cei urâţi pentru faptele lor ruşinoase, pe care mulţimea îi numea „creştini”. Fondatorul acestui nume, Hristos, a fost executat de procuratorul Ponţiu Pilat în timpul domniei lui Tiberiu. Ţinută în frâu pentru un timp, superstiţia mortală a erupt nu numai în Iudeea, originea acestui rău, ci şi în oraşul [Roma], unde toate lucrurile oribile şi ruşinoase se întâlnesc unul cu altul şi câştigă adepţi. De aceea, cei care au recunoscut că au aderat la creştinism au fost arestaţi, apoi, pe baza informaţiilor date de ei, o mare mulţime a fost osândită, nu atât pentru crima de a fi pus foc, cât pentru ura faţă de rasa umană. Sfârşitului lor a fost adăugată derâderea: acoperiţi cu piei de animale sălbatice, erau sfâşiaţi până la moarte de câini; sau erau crucificaţi, iar când ziua se termina li se dădea foc ca să servească în chip de torţe.”
Unii afirmă că textul reprezintă o interpolare, aducând următoarele argumente:
Prima menţionare a acestui pasaj ar fi apărut în secolul al XV-lea, deşi până atunci o serie lungă de istorici creştini au abordat perioada persecuţiei creştinilor sub Nero. Dar Tertulian, Lactanţiu, Severus, Eusebiu din Cezareea şi Augustin nu fac nicio referinţă la pasaj. Alţii afirmă însă că Sulpicius Severus (363 - 420 d. Hr.), aristocrat şi senator roman, dedicat ulterior unei cariere ecleziastice, a reprodus aproape cu exactitate fraza în cauză (nemenţionându-l însă pe Tacit), evident înainte de secolul al XV-lea. [4] Aceiaşi autori subliniază că lipsa menţionării acestui pasaj de către apologeţii creştini timpurii este un argument al tăcerii, care nu ar indica în mod direct că pasajul nu a existat în timpurile lor. Se argumentează de exemplu că nici Pliniu cel Bătrân (23 - 79 e.n.) nu-l citează pe Strabon (64 î.e.n - 23 e.n), ceea ce nu duce la concluzia că Strabon nu ar fi autorul lucrării Geographia [5].
O posibilă explicaţie a tăcerii ar fi că apologeţii timpurii au evitat menţionarea faptului că creştinii au fost acuzaţi de a fi dat foc Romei, ca să nu stârnească formularea unor învinuiri noi din partea celor care combăteau creştinismul, şi anume că creştinii ar fi fost într-adevăr autorii incendiului şi că ar fi avut obiceiul să incendieze oraşe.
Pe de altă parte, referitor la tăcerea lui Tertulian, în lucrarea lui Apologeticus toate citatele din Tacit provin din lucrarea lui Tacit Istoriile şi niciunul din Anale, ceea ce ar putea sugera că Tertulian nu dispunea de lucrarea Anale.
În ceea ce priveşte tăcerea lui Eusebiu (episcop al Cezareei, Palestina), se argumentează că, fiind vorbitor de elină (lucrările lui sunt scrise în elină), este posibil să nu fi fost familiar cu scrierile lui Tacit, scrise în latină.
Un alt argument în favoarea ideii că pasajul ar fi o interpolare este că vorbeşte despre un Hrist, care înseamnă Mântuitor, fără a preciza care anume: prin Hrist nu se face precizarea dacă este vorba de un oarecare Iisus. Un contraargument ar fi că, oricum, fiind vorba de Hristosul creştinilor, identificarea sa ca Iisus este evidentă, din moment ce creştinii mărturisesc că au un Mântuitor unic, pe Isus Hristos. Se mai argumentează că Tacit, chiar dacă ar fi cunoscut numele Iisus, nu l-ar fi menţionat în text, deoarece el arată că denumirea „creştin” provine de la Hristos.
Se mai argumentează (de data aceasta renunţându-se la ideea că pasajul ar fi o interpolare) că, atunci când tratează istoria personajului întemeietor, Hristos, Tacit o face reluând ce spuneau creştinii despre el, însă nu din cercetare proprie sau surse oficiale, întrucât comite eroarea de a-i atribui lui Ponţiu funcţia de procurator, în timp ce el a fost prefect.[6]
Un contraargument susţine că, dimpotrivă, nimic din text nu permite să se ajungă la această interpretare. De remarcat că Tacit este considerat cel mai de frunte istoric al Romei, egalul - dacă nu superiorul - lui Tucidide; Encyclopædia Britannica opinează că el „se situează fără tăgadă în cel mai înalt loc printre oamenii literelor din toate timpurile”. Tacit era un cercetător meticulos, care consulta frecvent documentele scrise şi surse multiple. Astfel, se argumentează că atunci când face o afirmaţie care nebazată pe vreo sursă documentară, ci pe auzite şi alegaţii, Tacit indică acest lucru folosind cuvintele dicunt sau ferunt, ceea ce nu se întâmplă în acest pasaj în care prezintă execuţia lui Hristos din timpul guvernării lui Pilat drept un fapt.
Prezentarea lui Pilat ca procurator şi nu prefect[6] este într-adevăr o greşeală, deşi una minoră (argumentează unii), devreme ce abia după anul 44 d. Hr., după moartea regelui Irod-Agrippa I, guvernatorii romani ai provinciei au avut titlul de procuratori, în locul aceluia de prefecţi, în uz până în anul 41 d. Hr. (Pilat din Pont şi-a încheiat cariera de prefect în anul 36 d. Hr.). [7][8]
Se mai afirmă că majoritatea erudiţiilor consideră autentic pasajul, că stilul şi conţinutul capitolului este tipic pentru Tacit, că pasajul se încadrează bine în context, că pasajul reprezintă finalitatea necesară a întregii discuţii despre incendierea Romei[9]. Ceea ce ar explica faptul că acest pasaj nu este înlăturat din nicio ediţie modernă a Analelor lui Tacit.
Josephus (37 - 100 e.n, supravieţuitor al conflictului romano-iudeu, devenit cetăţean roman, istoric evreu) scrie în lucrarea sa Antichităţi iudaice (21 volume, terminată în ultimul an al domniei împăratului Domiţian):
„Şi acum Cezar, auzind de moartea lui Festus, l-a trimis pe Albinus în Iudeea, ca procurator. Dar regele l-a destituit pe Iosif din funcţia de mare preot, şi l-a investit ca succesor pe fiul lui Ananus, pe care-l chema tot Ananus. Relatarea spune că acest Ananus senior se dovedise a fi un om foarte norocos pentru că avea cinci fii, care toţi au deţinut funcţia de mare preot, funcţie pe care el însuşi o deţinuse mult timp, situaţie nemaiîntâlnită în cazul niciunui alt mare preot al nostru. Dar acest Ananus junior, care, după cum spusesem mai înainte, a primit marea preoţie, era un om îndrăzneţ din fire şi foarte insolent; făcea parte de asemenea din tabăra Saducheilor, care sunt foarte rigizi în a-i judeca pe încălcătorii de lege, cei mai rigizi dintre toţi iudeii, aşa cum am văzut; de aceea, când Ananus se văzuse ajuns în această poziţie, gândi că acum are ocazia [să-şi exercite autoritatea]. Festus era mort, iar Albinus era pe drum; aşa că convoca sanhedrinul judecătorilor, şi i-a adus în faţa lor pe fratele lui Isus, care era numit Hristos, şi al cărui nume era Iacob şi pe alţii [sau pe tovarăşii lui]; şi, după ce a formulat acuzaţii împotriva lor ca fiind călcători ai legii, i-a dat să fie pietruiţi: dar în ceea ce-i priveşte pe cei mai cinstiţi dintre cetăţeni, sensibili la încălcări ale legii, nu le-a plăcut ceea ce se făcuse; ei au trimis [solie] la rege [Agrippa], dorind să-l roage să îi transmită lui Ananus ca să nu mai acţioneze în acest fel, pentru că ceea ce făcuse nu se putea justifica; unii dintre ei au plecat să-l întâlnească pe Albinus, el călătorind de la Alexandria, şi l-au informat că Ananus a comis o ilegalitate convocând sanhedrinul fără consimţământul lui.”
Unii consideră că pasajul conţine o interpolare: „care era numit Hristos”. Aceasta ar schimba total natura şi valoarea relatării, dacă ar fi interpolare; unii comentatori nu o consideră autentică. Erudiţii în general au considerat însă pasajul autentic [10].
Testimonium Flavianum din scrierea lui Flavius Josephus vorbeşte de „Hristos”, însă este considerat drept interpolare din cauza limbajului (conţine cuvinte nefolosite de Josephus şi care în plus ar indica că Josephus ar fi fost creştin, ceea ce nu corespune realităţii). Însă un studiu recent argumentează că o variantă în limba greacă a acestei propoziţii exista în sec. al IV-lea: „Se credea despre el că era Hristosul”[11]. Astfel, se presupune că textul original conţinea o referinţă la Hristos, care mai târziu a fost exagerată de copişti, rezultând forma actuală.
Despre Flavius Josephus se presupune că a scris acest fragment, numit Testimonium Flavianum, care este subiectul unor dezbateri între istorici. Astfel, Louis H. Feldman a numărat 87 de articole pe această temă, scrise între 1937 şi 1980, „a căror covârşitoare majoritate contestă integral sau parţial autenticitatea acestuia”.[12] Totuşi dr. Géza Vermes arată că o examinare amănunţită a pasajului demonstrează că în cea mai mare parte este limbajul tipic al lui Josephus, ceea ce nu numai că susţine ipoteza că Josephus a scris despre Isus, ci şi ajută la stabilirea părţilor din fragment ce pot fi considerte autentice.[13]
Origene remarcase că Josephus nu credea că Isus ar fi Hristosul.[14] Cercetătorii care cred că Testimonium Flavianum este autentic nu sunt numeroşi,[15] însă cei mai mulţi cercetători cred că unele cuvinte din fragment au fost scrise de Josephus,[16] deoarece redactarea este parţial în stilul lui Josephus.[17] Shlomo Pines şi alţi câţiva cercetători au afirmat că versiunea Testimoniului, scrisă în sec. X de un istoric arab, Agapius din Manbij, se apropie mai mult de ce a scris Josephus, similitudinile dintre pasaje indicând că un autor creştin a eliminat mai târziu tonul circumspect al lui Josephus, făcând şi interpolări.[18]
Alţii au afirmat că textul lui Agapius este sigur o parafrază după Testimonium din traducerea siriacă a lui Eusebiu din Cezareea a lucrării Historia ecclesiastica şi că Testimoniul siriac al lui Mihail Siriacul, care de asemenea provine din Historia Ecclesiastica în siriacă, împreună cu traducerea latină a lui Ieronim sunt cele mai importante mărturii ale pasajului lui Josephus despre Isus.[19]
