Henric al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman

Henric al II-lea (6 mai 973 – 13 iulie 1024), cel Sfânt, fost cel de-al cincilea şi ultimul conducător al dinastiei saxone sau Ottoniene. A fost încoronat Rege al Germaniei în 1002, Rege al Italiei în 1004 şi Sfânt Împărat Roman în 1014 la Roma. A fost fiul lui Henric al II-lea de Bavaria, nepotul lui Otto cel Mare. Deoarece acesta s-a revoltat contra predecesorilor lui Henric, acesta a petrecut mare parte din copilărie în exil, ceea ce a făcut ca acesta să fie foarte apropiat de biserică, unul dintre locurile de refugiu preferenţiale. După împăcarea tatălui său cu regenţii lui Otto al II-lea acesta revine pe tronul ducal bavarez, iar la moartea acestuia, Henric devine duce de Bavaria cu numele de Henric al IV-lea în 995. În 1002, în timp ce se îndrepta spre Roma pentru a-l ajuta pe vărul său, Împăratul Otto al III-lea să recucerească oraşul, acesta din urmă moare. ştiind că succesiunea va fi disputată, Henric intră în posesia însemnelor regale iar în 7 iunie 1002 este încoronat Rege al Germaniei la Mainz. În următorii ani îşi consolidează puterea în Germania după care revine în Italia şi recuperează coroana de Rege de la Arduin ce fusese numit rege de o fracţiune opusă lui Henric. Este încoronat la Pavia pe data de 15 mai 1004. În 1013 Arduin se răscoală din nou iar Henric revine în Italia, în anul următor fiind încoronat Împărat la Roma de către Papa Benedict al VIII-lea. În 1020 revine în Italia pentru o a treia campanie împotriva bizantinilor din sudul peninsulei. Cea mai importantă acţiune a sa ca împărat a fost în domeniul ecleziastic, acesta reformând relaţiile dintre biserică şi stat, şi administraţia ecleziastică din imperiu. A susţinut episcopii în faţa călugărilor, ajutându-i pe aceştia să îşi definească controlul asupra unor teritorii vaste. Pentru a evita problemele de moştenire, a susţinut puternic celibatul, ceea ce a făcut ca episcopii să fie loiali împăratului de la care primeau puterea. În 1007 a fondat Dioceza de la Bamberg, un important centru de educaţie şi artă. A murit în 1024, nelăsând urmaşi, probabil datorită unui jurământ de castitate luat împreună cu soţia sa Cunigunde de Luxemburg. A fost ultimul membru al dinastiei Ottoniene, fiind urmat de Conrad al II-lea, primul monarh din dinastia Salicilor, strănepotul uneia dintre fiicele lui Otto cel Mare. Este canonizat sfânt în 1146 probabil în timpul lui Clement al II-lea.