Henric al II-lea al Angliei

Henric al II-lea (5 martie 1133 – 6 iulie 1189) a fost Duce al Normandiei şi rege al Angliei (1154–1189). Henric al II-lea Plantagenetul descindea dintr-o puternică şi cumplită familie. S-a născut la 5 martie 1133 la Le Mans, fiu al împărătesei Matilda şi al celui de-al doilea soţ al său, Geoffrey de Anjou. Prin mama sa, era strănepotul lui William Cuceritorul. Henric avea un caracter aspru, o "forţă vulcanică", o cultură uimitoare şi maniere seducătoare. Adolescent zdravăn, cu gâtul de taur, cu părul roşu tuns scurt, plăcuse grozav de mult reginei Franţei, Eleonora de Aquitainia, când venise să presteze omagiul slabului Ludovic al VII-lea pentru provinciile Maine şi Anjou. Eleonora obţinu divorţul şi, după două luni, luă de bărbat, la 27 de ani, pe băiatul acesta de 19 ani, căruia îi aducea ca zestre imensul ducat de Aquitainia, adică Limousin, Gasconia, Perigordul, cu drepturi de suzeranitate peste Auvergne şi comitatul de Toulouse. Henric, care avea de la mama sa, Matilda, ducatul de Normandia şi de la tatăl său, Maine şi Anjou, devenise mult mai puternic în Franţa decât însuşi regele Franţei. Din 35 de ani de domnie, el nu va petrece decât 13 în partea de nord a Canalului Mânecii. Între 1158 şi 1163 nu va părăsi Franţa deloc. A devenit rege al Angliei după o perioadă de lupte pentru tron (1135-1154), în timpul căreia autoritatea centrală a slăbit; a pus capăt acestei situaţii şi a acţionat pentru întărirea puterii monarhice. Pe lângă faptul că era rege al Angliei, stăpânea şi provinciile Anjou, Maine, Touraine, Aquitania şi Poitou, astfel că autoritatea sa se întindea şi asupra a mai mult de jumătate din teritoriul de atunci al regatului Franţei. Domnia lui Henric al II-lea este una dintre cele mai însemnate din istoria Angliei. El a înfăptuit două reforme de o deosebită importanţă, cea militară şi cea juridică, prin care puterea centrală s-a întărit. Prima reformă menţionată a constat în faptul că slujba militară datorată regelui, în principiu de toţi oamenii liberi, dar în special de vasalii săi, putea fi înlocuită printr-o răscumpărare bănească, "banii de scut". Cu sumele obţinute astfel, regele putea să recruteze ostaşi mercenari, care urmau să se afle permanent la dispoziţia sa. Reforma judiciară a extins competenţa justiţiei regale asupra cele senioriale. Astfel, oricare om liber putea să ceară, în schimbul unei taxe, ca procesul său să fie judecat de un tribunal regal. Reforma judiciară înfăptuită pe timpul domniei sale a constat şi în definitivarea uniformizării legislaţiei şi a procedurii juridice în întreaga Anglie, lucru realizat prin elaborarea "dreptului comun" (Common Law).