Cetatea Câlnic

Cetatea medievală reprezintă cel mai valoros edificiu istoric şi, totodată, marca distinctivă a satului Câlnic. Datorită păstrării sale în bune condiţii, in mijlocul unei localităţi purtând până azi amprenta civilizaţiei coloniştilor germani stabiliţi in Transilvania, situl a fost înscris în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO (1999). Localitatea Câlnic se află în sudul judeţului Alba, în partea de vest a Depresiunii Apoldului, într-o zonă colinară străbătută de valea pârâului Câlnic, afluent al râului Secaş. Spre sud, aşezarea este străjuită de Dealurile piemontane ale Sebeşului, prelungiri ale Munţilor Cindrelului. Înspre nord se învecinează cu Podişul Secaşelor. Oraşele cele mai apropiate sunt Sebeşul (13km spre NV) şi Sibiul (49km spre SE). Satele din împrejurimi: Petreşti, Săsciori, Căpâlna, Rahău, Reciu, Gârbova, Cărpiniş, Miercurea Sibiului, au interesante situri şi monumente istorice. Localitatea este o aşezare de tip adunat, formată pe terasele inferioare ale pârâului omonim, altitudinea în centrul satului fiind de 328 m. Zona cea mai veche a vetrei locuite, Strada Principală, se desfăşoară pe malul stâng, constituind axa principală a satului. La Câlnic săpăturile arheologice demonstrează o continuitate de vieţuire, începând cu aşezarea neolitică şi cea din epoca bronzului, la vestigiile dacice si romane, ori din epoca migraţiilor până în evul mediu. Numele localităţii, amintit mai întâi la 1269 (villa Kelnuk) este de sorginte slavo-română, dupa cum susţine Nicolae Drăganu. Toponimul a fost preluat de saşi (Kelling) şi de unguri (Kelnek). Numele de Câlnic este frecvent întâlnit în întreg spaţiul locuit de români, mai cunoscute fiind cele din Caraş-Severin sau Gorj. Malul stâng al pârâului era locuit predominant de comunitatea săsească, iar pe malul drept, în zona mediană a satului se află cetatea, fostă reşedinţă nobiliară, biserica evanghelică şi casa parohială. Pe acelaşi mal drept, la sud şi sud-vest de centru s-a dezvoltat cartierul românesc, românii fiind prezenţi, se pare, încă din secolul al XVII-lea. În 1733 erau 220 de familii, ca la 1857 numărul românilor sa fie mai mare decât al saşilor cu 200 de suflete. În mijlocul cartierului se află noua biserică ortodoxă, construită între 1960-1969, pe locul vechiului lăcaş ce data din 1792. Cetatea are un amplasament întrucâtva atipic. Fortăreaţa nu domină împrejurimile de la înălţimea unei coline, ci se situează într-un punct de joasă altitudine, în imediata apropiere a pârâului Câlnic. Deşi aflată la mică distanţă de strada principală şi centru, evoluţia urbanistică a localitătii nu a ajuns să o înglobeze tramei stradale, aşa cum s-a intâmplat în numeroase cazuri din mediul săsesc. Cetatea, aşa cum poate fi observată astăzi, este constituită din două rânduri de ziduri (incinte) cu traseu oval, dispuse concentric şi întărite cu elemente de flancare: două turnuri şi un bastion. Poarta de intrare este apărată de un coridor fortificat sau barbacană. Centurile de ziduri protejează curtea interioară, inima cetătii, în care se află capela, fântâna şi turnul–locuinţă sau donjonul. Cel din urmă domină prin înălţimea şi masivitatea sa întregul complex. Câteva cămări, unele păstrate mai bine, iar altele ruinate, sunt adosate incintei interioare. Ansamblul este construit în cea mai mare parte din piatră de carieră (calcar), înecată în mortar. Pe alocuri este folosită şi piatra de râu, iar în jurul multor deschideri (ferestre sau guri de tragere) s-a utilizat cărămida. Poarta de intrare, galeria de apărare ce încununează turnul porţii şi cadrele deschiderilor de la cămări, sunt din lemn. Incinta exterioară sau zwinger-ul, are un diametru maxim de cca 70 m. Datorită înălţimii sale (cca 3 m) pare deosebit de scundă în comparaţie cu celelalte elemente de fortificaţie. Curtina se sprijină pe mai multe contraforturi şi prezintă din loc în loc metereze (guri de tragere). În partea sud-vestică, dominând drumul Reciului ce trece prin imediata vecinătate, se află un bastion semicircular. Incinta interioară este cea mai impozantă cu cei 7m înălţime. Traseul său descrie un oval alungit pe direcţia NE-SV, cu diametru maxim de cca 50m. Pe diametrul scurt este fortificată cu două turnuri: turnul porţii (NV) şi un turn de apărare (SE). În partea de nord, incinta se sprijină pe trei contraforturi masive din beton armat, instalate în urma lucrărilor de restaurare. La turnul de apărare din SE (h=cca15 m), de formă prismatică (plan rectangular), se accede printr-o uşă deschisă la etajul întâi. Diviziunile pe verticală ale interiorului au dispărut, însă se pot reconstitui pe baza urmelor lăsate. La cele două niveluri superioare turnul păstrează metereze înalte şi înguste, deschise spre laturile care flanchează curtina la exterior. Este încununat cu un acoperiş piramidal. După pierderea rostului militar al cetăţii, în acest turn aerat şi rece se păstra slănina. Din acest motiv mai este cunoscut şi sub numele de turnul slăninii (Fleischerturm). Cu cei cca. 24 m înăltime, turnul porţii reprezintă una din dominantele verticale ale ansamblului. Intrarea în curtea interioară se face pe la parterul acestui turn, acoperit cu o boltă semicilindrică. Spre exterior, între două contraforturi mascate parţial de zidurile barbacanei, se află lăcaşul de culisare al hersei (grilajul de poartă). Accesul în interiorul turnului se face printr-o scară de piatră, sprijinită pe un arc amplu de zidărie, care conduce spre intrarea de la etajul întâi. De aici, pe scări de lemn se urcă până la galeria de apărare de la ultimul etaj, protejată de un acoperiş în patru ape. Aici se află patru clopote, motiv pentru care construcţia se mai numeşte şi turnul clopotelor. În curtea interioară se află cămările, capela şi turnul donjon. Cămările sunt funcţionale şi astăzi, fiind adăpostite sub un acoperiş în două ape ce urmează traseul incintei. Capela este o constructie de tip sală, încheiată spre răsărit cu o absidă semicirculară uşor decroşată. Fundaţia absidei suprapune vestigii ale unei clădiri mai vechi, al cărei rost nu este clar. Accesul în capelă se face pe la vest, printr-un portal gotic, singurul element de piatră profilată al construcţiei. Câteva ferestre de forme diferite se află pe faţadele de vest, sud şi est. În peretele sudic al navei, la mică înălţime faţă de nivelul de călcare, au fost practicate nişte deschideri înguste, de tipul meterezelor. Funcţia lor este incertă. Ar putea indica faptul că edificiul a avut iniţial altă destinatie. Un acoperiş unic înveleşte întreaga clădire, de la frontonul triunghiular şi până la absida altarului. Interiorul capelei este tăvănit. O tribună de lemn datată în 1733 este adosată peretelui vestic, fiind sprijinită spre interior pe doi stâlpi lucraţi din trunchiuri de stejar. Parapetul are panouri pictate cu motive florale. Câteva locaşuri de grinzi, vizibile pe peretele nordic, indică faptul ca tribuna continua pe această latură. Ultima construcţie care compune ansamblul cetăţii din Câlnic, dar prima ca vechime este masivul turn donjon. În epoca romantică, acest impresionant vestigiu medieval a fost supranumit turnul Siegfried. De plan dreptunghiular (cca 9x13m), cu ziduri groase de cca 1 m, turnul se ridică până la 27 m înălţime (20 m zidăria, 7 m acoperişul în patru ape). Donjonul este cel mai reprezentativ element al fortificaţiei, având iniţial funcţia de turn-locuinţă. Din acest motiv conţine unele detalii constructive speciale. Parterul turnului, pivniţa, este o amplă încăpere boltită. Bolta semicilindrică, din piatră înecată în mortar, păstrează pănă azi urmele cofrajului din lemn cu ajutorul căreia a fost construită. Destinaţia iniţială a spaţiului a fost de depozit pentru familiile nobiliare rezidente în donjon. Accesul se făcea exclusiv printr-o scară practicată în grosimea zidului, care cobora de la etajul întâi. Astăzi intrarea este directă, din exterior, printr-o poartă deschisă la inceputul secolului XX în peretele nordic. Poarta este protejată printr-o copertină de ţigle, sprijinită pe două picioare masive de zidărie. Pivniţa este aerisită printr-o deschidere îngustă practicată în peretele sudic. Etajul întâi era camera de locuit, dotată cu un şemineu ale cărui urme sunt vizibile pe zidul vestic. Această sală a fost la rândul ei boltită, însă bolta s-a prăbuşit, păstrându-se doar lunetele pe pereţii de nord şi sud. Încăperea e luminată prin mai multe deschideri ample, care aveau probabil ancadramente din piatră. Astăzi s-a păstrat unul singur, spre est. Turnul donjon a fost amenajat ca spaţiu muzeal, colecţiile de artă populară şi medievală, fiind expuse pe două nivele. Colecţia muzeală cuprinde valoroase obiecte de artă, unele de o vechime apreciabilă, marea majoritate fiind donate de Zoe şi Marius Porumb. Vizitatorii au ocazia să admire icoane pe sticlă şi lemn, ceramică, mobilier şi costume populare, covoare şi textile, obiecte de cult, gravuri, vechi tipărituri româneşti şi germane, obiecte metalice sau sculptură în lemn. Pivniţa adăposteşte o expoziţie referitoare la creşterea viţei de vie, fiind prezentate unelte şi obiecte legate de viticultură, impresionante pentru vizitatori fiind butoaiele de stejar de mare capacitate (5000-6000 litri) din această pivniţă nobiliară. Vinurile din Câlnic sunt cunoscute încă din evul mediu, menţiunile documentare fiind încă din secolul al XVI-lea. În 1659 sunt amintite via bisericii evanghelice câlnicene (Vineta ecclesiae Kelnicensis) sau via Parohiei (Vineta parochiae Kelnicensis). Elementele constitutive ale cetăţii din Câlnic, aşa cum se văd astăzi, nu aparţin unei singure etape de edificare, ci sunt rezultatul unor faze succesive, a unor adaptări şi refuncţionalizări. Considerată în ansamblu, fortificaţia nu este una care să impresioneze prin dimensiuni sau prin sisteme defensive complexe şi elaborate. Cetatea din Câlnic este mai degrabă mică şi cu elemente de fortificare de bază, simple ca realizare tehnică. Totuşi deşi nu poate concura cu marile cetăţi, fortăreaţa din Câlnic este considerată foarte reprezentativă pentru o civilizaţie locală, transilvăneană, şi o epocă particulară.