Bătălia de la Vaslui

Bătălia de la Vaslui, menţionată uneori drept Bătălia de la Podul Înalt, a avut loc în data de 10 ianuarie 1475 lângă oraşul Vaslui, între armatele aliate creştine moldo-maghiaro-polone sub comanda lui Ştefan cel Mare şi oastea otomano-munteană sub conducerea lui Suleiman Paşa. În decembrie 1473 a avut loc o campanie otomană în Ţara Românească şi sudul Moldovei. Radu cel Frumos, în fruntea unei armate de 17.000 de turci şi 12.000 de munteni, l-a înlăturat pe Laiotă Basarab de pe tronul Ţării Româneşti (23 decembrie), după care a pătruns în Moldova, jefuind şi prădând până la Bârlad.[1] Cu sprijin de la Ştefan, Laiotă a pătruns în martie 1474 în Ţara Românească unde, după înlăturarea lui Radu cel Frumos, a reluat scaunul domnesc. În octombrie 1474 Laiotă a trecut de partea otomană, ceea ce a dus la o campanie fără succes a lui Ştefan în Ţara Românească. În 29 septembrie 1474 Ştefan cel Mare, care în urma Bătăliei de la Baia era în relaţii reci cu regele Matia al Ungariei, s-a adresat papei Sixtus al IV-lea cu scopul ca acesta să organizeze o coaliţie creştină antiotomană. Aflând de planurile lui Mahomed, Ştefan cel Mare trece din nou în Ţara Românească, unde îl înscăunează pe Laiotă Basarab, Radu cel Frumos pierind în luptele care se dau cu acest prilej. Aşteptându-se la o viitoare reacţie din partea sultanului, Ştefan ia legătura cu principele polonez şi cu Matia Corvin, regele Ungariei pentru ajutor armat. Luptele din Albania au durat până în toamnă, iar atunci când nimeni nu se mai aştepta la o campanie militară, având în vedere apropierea iernii, Suleiman Paşa primeşte poruncă de a trece în Ţara Românească pentru a-l înlătura pe Laiotă, iar apoi de a porni neîntârziat împotriva ghiaurului Ştefan şi apoi să treacă prin foc şi sabie Vilaietul Bogdania, precum era numită de turci pe atunci Moldova. Laiotă, pentru a-şi păstra tronul, se supune turcilor. Ştefan, în înţelegere cu transilvănenii, îl alungă pe trădător şi îl înscăunează pe Basarab cel Tânăr, numit şi Ţepeluş. Acesta însă este alungat de Suleiman Paşa, care-l reînscăunează pe Laiotă. Armata otomană, care aduna 100.000 de turci şi tătari, alături de 17.000 de munteni din Ţara Românească (după Cronica moldo-polonă, alte surse indicând un total de 60.000 - 120.000 de oameni), soldaţi bine pregătiţi şi înarmaţi, setoşi de sânge şi de averi, continuă înaintarea până la hotarele Moldovei. După cum spunea Nicolae Iorga, „în zările albe ale miezului iernii înaintau mulţimile negre, zecile de mii de duşmani, ieniceri, spahii şi gloată, ca lupii flămânzi” . O armată impresionantă, o oaste uriaşă pentru a supune Moldova şi pe domnul său. Ştefan cel Mare trimite soli la Cazimir - Principele Poloniei şi lui Matia Corvinul, regele Ungariei, cu care era în relaţii proaste, ca urmare a Bătăliei de la Baia, cerându-le să-i vină în ajutor şi să intervină pe lîngă alţi principi creştini pentru a i se alătura. Aflat în pragul iernii, din tabăra sa de la Vaslui, domnitorul Moldovei trimite o scrisoare Papei, în care arată că a dus tratative cu veneţienii şi îi cerea ca să-i îndemne pe alţi principi ca să se pregătească împotriva Otomanului şi puterii înspăimântătoare a acestuia, Moldova fiind gata întru totul, cu tot sufletul şi cu toată puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, să luptăm pentru creştinătate, cu toate forţele noastre. Totuşi nimeni nu a trimis ajutor, nici în bani şi nici în oameni, cu excepţia a aproximativ 5.000 de secui, 1.800 de unguri (de la Matia Corvinul) şi 2.000 poloni (trimişi de Cazimir sub conducerea lui Buciaţchii). În Cronica Lituaniană se scrie şi de prezenţa alături de Ştefan a 10.000 de lituanieni, dar este posibil ca cronicarul să-i fi asimilat pe aliaţii lui Ştefan ca lituanieni, deoarece alţi cronicari nu amintesc de ei.