Bătălia de la Stalingrad

Bătălia de la Stalingrad a fost un punct de cotitură dintre cele mai importante ale celui de-al doilea război mondial şi este considerată cea mai sângeroasă şi mai mare bătălie din istoria omenirii. Bătălia a fost marcată de brutalitate şi de lipsa de grijă pentru populaţia civilă, manifestate de ambele părţi angrenate în conflict. Bătălia include campania de bombardamente a oraşului Stalingrad (azi redenumit Volgograd) din sudul Rusiei, atacul terestru german asupra oraşului, luptele din interiorul oraşului însuşi şi contraofensiva sovietică care, în cele din urmă, a încercuit şi distrus forţele germane şi ale celorlalţi aliaţi din cadrul Axei din oraş şi din raionul oraşului. Numărul total al pierderilor este estimat la aproximativ 3 milioane. Lipsa datelor exacte este datorată refuzului guvernului sovietic de atunci de a calcula pierderile din cauza temerilor că sacrificiile ar fi părut prea mari şi ar fi demobilizat eforturile de război. Forţele Axei au pierdut aproximativ un sfert din efectivul total de pe frontul de răsărit şi nu şi-au mai revenit niciodată de pe urma acestei înfrângeri. Pentru sovietici, victoria de la Stalingrad a marcat începutul eliberării patriei, luptă care a dus în cele din urmă la victoria din 1945 asupra Germaniei Naziste. Pe 22 iunie 1941, Germania şi aliaţii ei din Axă au invadat Uniunea Sovietică şi au avansat rapid în interiorul ţării. Suferind înfrângere după înfrângere în timpul verii şi toamnei anului 1941, forţele sovietice au contraatacat viguros în faţa porţilor capitalei în bătălia de la Moscova din decembrie 1941. Germanii, epuizaţi, neechipaţi corespunzător pentru lupta de iarnă şi cu liniile de aprovizionare suprasolicitate, au fost respinşi din faţa Moscovei. Germanii au reuşit stabilizarea frontului până în primăvara anului următor (1942). Planurile de a lansa un nou atac asupra Moscovei au fost abandonate, Grupul de Armate Centru fiind prea slăbit pentru încă un atac. În plus, un nou atac ar fi fost „prea evident”, caracteristica de căpătâi a Războiului Fulger fiind atacul masiv în punctul în care inamicul se aşteaptă cel mai puţin, aşa încât câştigurile tactico-strategice să fie făcute rapid, mai înainte ca să se poată organiza apărarea. Pentru îndeplinirea unor astfel de obiective, au fost luate în consideraţie noi atacuri în nord şi în sud. În plus, Înaltul Comandament German era conştient că timpul lucra în defavoarea atacatorilor, atâta vreme cât SUA intraseră în război după ce Japonia atacase baza navală de la Pearl Harbor în decembrie 1941. Germanii aveau nevoie să încheie luptele pe frontul de răsărit sau, cel puţin, să le reducă amploarea mai înainte ca SUA să poată deschide un nou front în ajutorul sovieticilor. Un atac în sudul Rusiei ar fi asigurat controlul asupra zonei bogate în petrol din zona Caucaziană şi asupra râului Volga, o cale foarte importantă de transport pentru sovietici. O victorie în sudul Rusiei ar fi dat o lovitură mortală economiei şi maşinii de război ruseşti.