Bătălia de la Posada

Bătălia de la Posada este numele unui conflict militar între Regatul Ungariei şi Ţara Românească, petrecut în toamna anului 1330. Această bătălie a marcat emanciparea Ţării Româneşti de sub tutela coroanei maghiare. Bătălia a fost menţionată în mai multe cronici: cea pictată de la Viena (Chronicon pictum, cca. 1360), cea a lui Thurocz (Chronica Hungarorum, cca. 1486), analele lui Jan Długosz (Annales seu cronici incliti regni Poloniae, cca. 1455 - 1480) precum şi alte lucrări ungare, poloneze şi germane de acest gen, toate din secolele XV-XVI, care reproduc în principiu relatarea cronicii vieneze. De asemenea, bătălia mai este pomenită şi în actele ungare din secolul al XIV-lea, din care istoricii au putut desprinde şi alte detalii despre conflict. În toate aceste izvoare nu este menţionat niciodată cuvântul „posadă”, ce desemna iniţial un loc greu accesibil şi apărat de elemente naturale sau artificiale. Transformarea lui în toponim s-a produs la începutul secolului al XV-lea, în documente maghiare legate de bătălia din 1395 între Vlad Uzurpatorul şi Sigismund de Luxemburg. Astfel, două dintre acestea (datate 1408 şi 1438) vorbesc despre „munţii zişi ai Posadei”, deşi într-o relatare a lui Sigismund (1397) se spunea doar că bătălia se purtase „pe când urcam culmile munţilor, zise în vorbirea obişnuită [locală] posada, prin nişte strâmtori şi poteci înguste, strânse între tufişuri mari”. Denumirea de „Bătălia de la Posada” a fost introdusă şi încetăţenită în istoriografia românească de către Nicolae Iorga, la începutul secolului XX. Istoricul considera că bătălia din 1395 şi cea din 1330 s-ar fi desfăşurat în aceleaşi locuri, anume „în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”. În 1324 Basarab I se afla sub suveranitatea lui Carol Robert de Anjou. Un an mai târziu, domnitorul român cucereşte Severinul, ceea ce a dus la răcirea relaţiilor cu Regatul Ungar. Mai mult decât atât, din 1327 Basarab refuză să mai plătească tributul de vasal. Aceste lucruri l-au determinat pe regele ungar, la sfatul lui Dionisie (mai târziu ban de Severin), să întreprindă o expediţie de recucerire a teritoriului pierdut şi de pedepsire a vasalului său. Solul muntean aduce oferta de pace regelui ungar În luna septembrie a anului 1330, Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, cu o puternică armată, pleacă din Timişoara să-l pedepsească pe fostul său vasal, Basarab I, cneaz al ţinutului. Ocupă Banatul de Severin şi înaintează prin Oltenia, pustiită în prealabil de către Basarab, spre Curtea de Argeş. Datorită acestei strategii de apărare, în rândurile armatei invadatoare se instalează foametea încă de la intrarea în Ţara Românească. Pe drum, Carol Robert primeşte o solie din partea domnitorului român (ilustrată şi într-una dintre cele trei miniaturi legate de acest subiect ale cronicii pictate de la Viena), care îi aduce o propunere de pace. Oferta de pace făcută de Basarab I este refuzată de către rege, deşi i se promitea plata a 7.000 de mărci de argint ca despăgubire, cedarea cetăţii Severinului şi trimiterea unui fiu la curtea ungară ca garanţie, "numai vă întoarceţi în pace şi vă feriţi de primejdii, că de veţi veni mai încoace, nu veţi scăpa de dânsele". Carol Robert răspunde cu aroganţă că Basarab este păstorul tuturor oilor sale şi că îl va scoate de barbă din vizuina lui. În cele din urmă, armata maghiară ajunge la Curtea de Argeş, pe care o găsesc pustie şi o incendiază. Unele relatări ungureşti dar şi cronica lui Jan Długosz povestesc despre un armistiţiu încheiat între cele două părţi beligerante, cu condiţia ca românii să conducă armata invadatoare către Ungaria pe drumul cel mai scurt. Ghizii români puşi la dispoziţia regelui de către Basarab i-ar fi condus apoi pe unguri într-un defileu unde acesta le pregătise o capcană. A. D. Xenopol se îndoia de veridicitatea acestui pasaj, socotindu-l doar un pretext pentru a explica mai uşor înfrângerea ruşinoasă a armatei regale. Cert este că odată ajunşi în acea vale îngustă şi prăpăstioasă, ungurii sunt atacaţi şi zdrobiţi. Au existat două atacuri, conform documentelor. Primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea intruşilor, iar al doilea a însemnat distrugerea lor. „Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, şi calea sucită şi de amândouă părţile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, şi unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu şanţuri săpate împrejur. Iar regele şi toţi ai săi la aşa ceva întru adevăr nu s-au gândit. Mulţimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra oastei ungureşti care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă.” —Cronica pictată de la Viena După lupta de 4 zile, 9 - 12 noiembrie 1330, Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând hainele sale cu ale unui oştean pentru a nu fi recunoscut. Se reîntoarce către patrie tot prin Timişoara. Printre victime, alături de numeroşi nobili, s-au numărat şi Toma, voievodul Ardealului, Andrei de Alba, purtătorul sigiliului regal, precum şi preotul personal al regelui. O parte a supravieţuitorilor au fost luaţi în robie, însuşi regele recunoscând, doi ani mai târziu, că în urma bătăliei „s-au tras nu puţine robii, cazne şi primejdii pentru neamul unguresc”. „Au căzut tineri şi bătrâni, principi şi nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult, de la ziua a şasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostaşii aleşi aşa se izbeau unii pe alţii precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii, sau ca nişte trestii clătinate de vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut mulţimea de ostaşi, principi şi nobili, şi numărul lor nu se poate socoti.” —Cronica pictată de la Viena Un document maghiar din 1351 menţionează că în ajutorul românilor au venit şi cete de tătari („păgânii vecini”). Unii istorici consideră această mărturie ca fiind falsă, menită a spori numărul şi puterea armatei lui Basarab şi astfel să poată fi explicată mai uşor înfrângerea ungurilor.[formulare evazivă] Tot în sprijinul lui Basarab se pare că au venit şi sibienii: Chronica antiqua, cea mai veche cronică săsească, menţionează faptul că în timpul bătăliei sibienii s-au răsculat împotriva lui Carol Robert, intrând în colaborare cu Basarab I.