Bătălia de la Nicopole

Bătălia de la Nicopole (în limbile bulgară: Битка при Никопол, Bitka pri Nikopol; turcă: Niğbolu Savaşı, maghiară: Nikápolyi Csata) a avut loc pe 25 septembrie 1396, între o armată aliată franco – valaho – maghiară şi Imperiul Otoman, lângă fortăreaţa dunăreană Nicopole (Nikopol, Bulgaria). De multe ori, această bătălie mai este numită şi cruciada de la Nicopole, deoarece are numeroase caracteristici ale „cruciadelor” Evului Mediu. Unele surse consideră că bătălia a fost purtată pe 28 septembrie. În cursul secolului al XIV au avut loc mai multe cruciade minore iniţiate de diferiţi regi sau aristocraţi. Astfel, avusese loc o cruciadă împotriva Tunisiei în 1390 şi în epocă era în continuă desfăşurare cruciada nordică de-a lungul coastei baltice. După victoria din bătălia de la Kosovo din 1389, otomanii cuceriseră cea mai mare parte a Balcanilor, reducând teritoriul Imperiului Bizantin la regiunea din imedita vecinătate a oraşului Constantinopol, care avea să fie cucerit în cele din urmă în 1453. În 1393, ţarul bulgar Ivan Şişman pierduse cetatea Nicopole – capitala sa temporară – în mâinile otomanilor, iar fratele lui, Ivan Stratismir, mai stăpânea încă Vidinul, dar statutul său politic era acela de vasal al turcilor. Frontiera dintre islam şi creştinism se mutase încet spre nord spre Ungaria şi Ţara Românească. Regatul Ungariei era acum direct ameninţată de expansionismul turcilor otomani. În plus, oraşul-stat Veneţia îşi simţea ameninţată influenţa în Marea Adriatică. În 1394, Papa Bonifaciu al IX-lea a proclamat organizarea unei noi cruciade împotriva turcilor, deşi în acel moment schisma occidentală împărţise papalitatea în două între scaunele papale de la Avignon respectiv Roma, iar vremurile în care Sfântul Părinte avea o autoritate de necontestat erau de mult apuse. În acele timpuri, Anglia şi Franţa se aflau într-o perioadă de acalmie a războiului de 100 de ani, iar Richard al II-lea al Angliei şi Charles al VI-lea al Franţei şi-au manifestat disponibilitatea pentru finanţarea în comun a unei noi cruciade. Francezii au purtat negocieri încă din 1393 cu Sigismund, regele Ungariei, pentru declanşarea unei cruciade comune. Planul cerea ca John de Gaunt, Louis de Orleans şi Filip de Burgundia să plece încă din 1395, iar ca regii Charles şi Richard să-i urmeze un an mai târziu. La începutul anului 1396, acest plan a fost abandonat. În schimb, Ioan de Nevers a organizat şi condus o forţă de aporximativ 10 000 de burgunzi, în special cavalerişti, şi 1000 de englezi. Lor li s-au mai adăugat cam 6000 de oameni din Palatinat, Bavaria şi Nürnberg. Sigismund comanda o forţă mult mai mare de aproximativ 60 000 de oameni. Francezii au plecat din Montbéliard în aprilie 1396 şi au ajuns la Viena în cursul lunilor mai şi iunie, iar la Buda în iulie. Deşi era ortodox, domnul Ţării Româneşti Mircea cel Bătrân, s-a alăturat de asemenea cu un corp de oaste la expediţia cruciată. La fel ca şi în cazul Ungariei, Ţara Românească se afla în acel moment la graniţa dintre creştinism şi islamism. Mircea cel Bătrân şi soldaţii săi erau familiarizaţi deja cu stratagemele otomanilor, muntenii reuşind să-l înfrângă pe sultanul Baiazid I în bătăliile de pe râul Argeş, de la Rovine şi în cele pentru controlul Ţării Cărvunei (1395). Johann Schiltberger, un cruciat bavarez luat prizonier de turci la Nicopole, a descris în memoriile sale bătălia. El aminteşte de neînţelegerile ivite între conducătorii cruciaţilor cu privire la tactica de urmat: cea occidentală a cruciaţilor, cu grosul trupelor format din soldaţi ai cavaleriei grele, şi cea a lui Mircea, care îi ceruse lui Sigismund ca mai înainte de bătătlie să i se permită să execute o misiune de recunoaştere pentru evaluarea poziţiilor otomane şi pentru alegerea tacticii potrivite. Sigismund a fost de acord cu domnul valah, iar după ce cavaleria uşoară munteană şi-a îndeplinit misiunea, Mircea cel Bătrân cerut să i se dea comanda asupra întregii aripi drepte cruciate, care să execute atacul din deschiderea bătăliei. Sigismund a fost imediat de acord, dar propunearea lui Mircea a fost respinsă vehement de Jean de Nevers şi alţi cavaleri occidentali, care nu au fost de acord cu vreo schimbare a tacticilor tradiţionale vestice. În plus, se pare că Jean de Nevers dorea să i se acorde onoarea primului atac, dat fiind faptul că venise de la o mare depărtare şi în plus cheltuise mulţi bani pentru această expediţie. Jean de Nevers a preluat comanda forţelor reunite, (cam 100 000 de luptători), şi apornit în marş spre Nicopole. Regiunea străbătută de armata cruciată a fost prădată, iar oraşul Rahova a fost luat cu asalt şi jefuit, iar locuitorii săi ucişi sau luaţi prizonieri.