Bătălia de la Guadalcanal

Bătălia de la Guadalcanal, nume de cod Operation Watchtower (Operaţiunea Turnul de Veghe) în cadrul forţelor aliate, s-a desfăşurat între 7 august 1942 şi 9 februarie 1943 în zona Insulei Guadalcanal şi a făcut parte din teatrul de operaţiuni din Pacific al Celui de Al Doilea Război mondial. Această campanie militară a fost aprig disputată pe uscat, pe mare şi în aer şi a fost prima ofensivă majoră lansată de forţele aliate împotriva Imperiului Japonez.[8] La 7 august 1942, forţele aliate, predominant americane, au iniţiat debarcări pe insulele Guadalcanal, Tulagi, şi Florida (Nggela Sule) din Insulele Solomon cu scopul de a împiedica utilizarea lor de japonezi ca baze pentru a ameninţa rutele de aprovizionare dintre SUA, Australia şi Noua Zeelandă. Aliaţii intenţionau să utilizeze Guadalcanal şi Tulagi ca baze ale unei campanii de a ocupa sau neutraliza marea bază japoneză de la Rabaul de pe New Britain. Aliaţii au depăşit numeric pe japonezi, care ocupaseră insulele din mai 1942 şi au capturat Tulagi şi Florida, precum şi un aerodrom (ulterior denumit Henderson Field) care era în construcţie pe Guadalcanal. Surprinşi de ofensiva aliată, japonezii au efectuat între august şi noiembrie 1942 câteva tentative de a recupera Henderson Field. Trei bătălii terestre majore, cinci mari bătălii navale, şi bătălii aeriene continue şi aproape zilnice au culminat cu Bătălia Navală de la Guadalcanal de la începutul lunii noiembrie 1942, în care s-a făcut ultima tentativă japoneză eşuată de a debarca suficienţi soldaţi pentru a reocupa Henderson Field. În decembrie 1942, japonezii au renunţat să mai încerce să recâştige Guadalcanal şi au evacuat restul forţelor la 7 februarie 1943. Campania de la Guadalcanal a fost o victorie strategică importantă a forţelor aliate împotriva japonezilor pe teatrul din Pacific. Japonezii ajunseseră la apogeul cuceririlor lor în Pacific, iar Guadalcanal a reprezentat trecerea Aliaţilor de la operaţiunile defensive la o ofensivă strategică pe acest teatru de operaţiuni, ofensivă ce a avut ca rezultat capitularea Japoniei la sfârşitul războiului. La 7 decembrie 1941, forţele japoneze au atacat flota americană la Pearl Harbor, Hawaii. Atacul a avariat grav mare parte din navele de război ale SUA şi a dus la intrarea celor două ţări în război. Scopurile iniţiale ale liderilor japonezi erau neutralizarea marinei americane, preluarea controlul zonelor bogate în resurse naturale şi crearea de baze militare strategice pentru apărarea imperiului Japoniei din Asia şi Pacific. Pentru îndeplinirea acestor scopuri, armatele japoneze au ocupat Filipinele, Tailanda, Malaya, Singapore, Indiile Orientale Olandeze, Insula Wake, Insula Gilbert, New Britain şi Guam. Împreună cu SUA în război erau şi restul Puterilor Aliate, dintre care mai multe, printre care Regatul Unit, Australia şi Olanda, fuseseră şi ele atacate de Japonia.[9] Două tentative ale japonezilor de a păstra iniţiativa strategică şi de a-şi extinde perimetrul defensiv în Pacificul sudic şi central au fost oprite după bătăliile navale din Marea Coralilor şi respectiv de la Midway. Midway a fost nu doar prima victorie majoră a Aliaţilor împotriva japonezilor până atunci neînvinşi, dar a şi redus semnificativ capabilităţile ofensive ale flotei de portavioane a Japoniei. Până în acel moment, Aliaţii fuseseră în defensivă în Pacific, dar aceste victorii strategice le-au furnizat o ocazie de a prelua iniţiativa strategică.[10] Aliaţii au ales ca prim obiectiv Insulele Solomon (protectorat britanic), şi anume insulele din zona sudică a arhipelagului: Guadalcanal, Tulagi şi Florida.[11] Marina Japoneză ocupase Tulagi în mai 1942 şi construise o bază de avioane maritime în apropiere. Îngrijorările Aliaţilor au fost amplificate când, la începutul lui iulie 1942, marina Japoniei a început să construiască un aerodrom mare la Lunga Point de pe Guadalcanal. Până în august 1942, japonezii aveau aproximativ 900 de soldaţi ai marinei pe Tulagi şi pe insulele apropiate şi 2800 de oameni (din care 2200 erau specialişti în construcţii coreeni şi japonezi) pe Guadalcanal. Aceste baze, când aveau să fie terminate, urmau să protejeze baza importantă de la Rabaul, să ameninţe liniile de aprovizionare şi comunicaţie ale Aliaţilor şi să reprezinte zona de pregătire a unei ofensive înspre Fiji, Noua Caledonie şi Samoa (Operaţiunea FS). Japonezii intenţionau să aducă 45 avioane de vânătoare şi 60 de bombardiere pe Guadalcanal după terminarea aerodromului. Aceste avioane aveau să furnizeze suport aerian pentru forţele navale japoneze ce avansau înspre Pacificul sudic.[12] Planul Aliaţilor de a invada Solomonul de sud a fost conceput de amiralul american Ernest King, comandant al Flotei Statelor Unite. El a propus ofensiva pentru a împiedica utilizarea de către japonezi a insulelor ca baze pentru ameninţarea rutelor de aprovizionare dintre Statele Unite şi Australia. Cu consimţământul tacit al lui Roosevelt, King a susţinut şi invazia Guadalcanalului. Când generalul american George C. Marshall s-a opus acestei strategii, şi a întrebat cine va comanda operaţiunea, King a spus că Marina cu puşcaşii săi va efectua singură această operaţiune şi i-a cerut amiralului Chester Nimitz să înceapă pregătirile. King a câştigat disputa şi invazia a mers înainte cu susţinerea Statului Major.[13] Campania Guadalcanal avea să fie dusă în conjuncţie cu o ofensivă aliată în Noua Guinee sub comanda lui Douglas MacArthur, pentru capturarea Insulelor Amiralităţii şi a Arhipelagului Bismarck, inclusiv baza japoneză de la Rabaul. Scopul final era recucerirea de către americani a Filipinelor.[14] Statul Major american a creat teatrul de operaţiuni Pacificul de Sud, cu viceamiralul Robert L. Ghormley la comandă în ziua de 19 iunie 1942, pentru a conduce ofensiva din Solomon. Amiralul Chester Nimitz, care avea baza la Pearl Harbor, a fost desemnat comandant al forţelor Aliate pentru forţele din Pacific.[15] Aerodromul de la Lunga Point de pe Guadalcanal în construcţie cu sclavi coreeni în iulie 1942. În pregătirea viitoarei ofensive în Pacific din mai 1942, generalul american de Marină Alexander Vandegrift a primit ordinul să îşi deplaseze Divizia I Marină din Statele Unite în Noua Zeelandă. Alte unităţi Aliate terestre, navale şi aeriene au fost trimise să-şi facă baze în Fiji, Samoa, Noile Hebride şi Noua Caledonie.[16] Espiritu Santo, Noile Hebride, a fost ales drept cartier general şi principală bază a ofensivei, ce a primit numele de cod Operaţiunea Turnul de Veghe (în engleză Operation Watchtower), ea urmând să demareze la 7 august 1942. La început, ofensiva Aliaţilor ţintea doar Tulagi şi Insulele Santa Cruz, Guadalcanal fiind omisă. După ce avioanele de recunoaştere ale Aliaţilor au descoperit şantierul japonez de pe Guadalcanal, la plan s-a adăugat şi capturarea acestei insule, la operaţiunea din Santa Cruz renunţându-se (în cele din urmă).[17] Japonezii ştiau, din interceptarea comunicaţiilor, despre mişcarea pe scară largă a bunurilor Aliaţilor în zona Pacificului de Sud, dar au crezut că Aliaţii întăreau Australia şi poate Port Moresby din Noua Guinee.[18] Forţele Turnului de Veghe, numărând 75 de nave de război şi transportoare (inclusiv vase din SUA şi Australia), s-au adunat lângă Fiji pe 26 iulie 1942, şi au exersat o debarcare înainte de a pleca spre Guadalcanal la 31 iulie.[19] Comandantul de pe teren al forţei expediţionare a Aliaţilor a fost viceamiralul american Frank Fletcher (la comanda navei USS Saratoga). La comanda forţelor de amfibii era contramiralul american Richmond K. Turner. Vandegrift a condus 16.000 de infanterişti (mai ales puşcaşi marini) Aliaţi pregătiţi pentru debarcări.[20]