Morfologie Extrema
Corpul este format, ca şi la celelalte grupe de arahnide, dintr-o prosomă şi o opistosomă, unite printr-un peţiol îngust, ce dă corpului un aspect pedunculat şi o mobilitate mai înaltă. Prosoma poartă chelicere, pedipalpi şi membrele locomotoare. Ea este masivă şi puternic chitinizată, dură, cu faţa ventrală acoperită în întregime de articulaţiile membrelor. Prosoma este segmentată, sunt fuzionate numai segmentele primelor membre anterioare formând propeltidiu. Iar celelalte două segmente posterioare sunt libere - mezopeltidiu şi, respectiv, metapeltidiu[1][2]. Chelicerele sunt foarte mari, aproape jumătate din lungimea prosomei. Au aspect de cleşte scurte, alcătuite din două articole, fiecare având un număr variabil de dinţi[2]. Funcţia lor constituie fărâmiţarea hranei. În plus, masculii posedă pe chelicere un organ suplimentar - flagelul, care serveşte drept organ de acuplare. La frecarea chelicerelor se produce un sunet asemănător şuieratului, numit stridulaţie[3]. Pedipalpii sunt, comparativ, subţiri formaţi din şase articole. Prezintă o umflatură terminală adezivă, folosită de solifuge la reţinerea prăzii. Pedipalpii funcţionează şi ca organe senzitive, poartă chemo- şi mecanoreceptori. Ultimul articol posedă ventuze cu ajutorul cărora solifugele urcă pe suprafeţe verticale. Membrele locomotoare sunt compuse din 6 – 7 articole: coxă, trohanter, femur, tipsie, tibie, bazitars (tibiotars sau metatars) şi tars. Prima pereche este mai subţire, fiind utilizată ca antene tactile[2], celelalte posedă gheare pe ultimul articol. Pe a patra pereche de picioare sunt nişte structuri numite maleole[1], cu rol tactil şi senzitiv. Opistosoma este mai slab chitinizată, păroasa. Ventral, pe primul segment opistosomal se observă o placă sternală, pe cel de-al doilea se deschide orificiul genital şi cele două (sau una) stigme. Ea este alcătuită din 10 segmente. Fiecare segment posedă câte o tergită dorsală şi o sternită ventrală
Reproducerea
De obicei, împerecherea are loc noaptea. Masculul găseşte femela după miros cu ajutorul unor receptori olfactivi situaţi pe pedipalpi. Copulaţia poate avea loc direct sau indirect, prin transferul spermei. În timpul împerecherii masculul este foarte activ, pe când femela devine pasivă. Masculul depune pe suprafaţa solului un spermatofor lipicios, în care se află sperma. Apoi, apucă spermatoforul în chelicere şi îl introduce în orificiul genital femel. Pentru aceasta chelicerele sunt înzestraţi cu flageli cu rol copulator. Întregul proces durează numai câteva minute. Spre sfârşitul împerecherii femela devine mobilă şi agresivă faţă de mascul. De aceea, după finisare masculul fuge de la femelă, altfel riscă să fie mâncat. Femela fecundată este îndeosebi de mâncăcioasă, deoarece după depunerea pontei nu se va hrăni[3]. După o perioadă de alimentare bogată, ea sapă o vizuină subterană puţin dilatată la capăt. Ouăle, în număr de 50 - 200, sunt depuse în vizuină. Dezvoltarea embrionară începe în interiorul femelei, de aceea juvenilii eclozează la scurt timp după depunere. Tinerii sunt imobili, cu o cuticulă albicioasă, lipsită de segmentare şi perişori. După 2 - 3 săptămâni micile solifuge năpârlesc, cuticula devine dură şi segmentată, şi se acoperă cu perişori[1]. Mama lor rămâne cu puii până când ei vor putea să se hrănească singuri. Durata de viaţa a solifugelor nu este cunoscută.
Anatomie
Sistemul nervos constă dintr-un creier dorsal localizat în prosomă şi un ganglion masiv, ventral, subesofagian. Creierului şi ganglionul sunt conectaţi formând un inel în jurul esofagului. În opistosomă este prezent un singur ganglion. Organele de simţ. Corpul, mai ales membrele, este acoperit cu perişori tactili, ce recepţionează vibraţiile aerului, solului. Vederea e asigurată de 2 ochi mediani, relativ dezvoltaţi, ochii laterali fiind regresaţi. Aparatul circulator. Inima este de formă unui tub scurt, situată în prosoma posterioară şi opistosomă. Inima are opt osteole - orificii prin care sângele intră în inimă, două în prosomă şi şase în opistosomă. Sistemul respirator este de tip traheal. Lateral corpul este traversat de două trahei principale care se ramifică spre toate organele. Traheile se deschid la baza coxelor celei de a doua perechi de picioare şi în segmentele II şi III ale opistosomei. Orficiile sunt acoperite cu opercule. Aparatul digestiv. Hrana este prinsă şi fărâmiţată cu ajutorul chelicerelor şi lichefiată cu sucurile excretate de glandele salivare. Apoi, lichidul intern se aspiră cu ajutorul esofagului musculos. Tubul digestiv continuă cu un stomac, intestin mediu şi posterior, şi orificiul anal. Intestinul mediu prezintă ramificaţii numite diverticuli intestinali, unde are loc a două parte a degerării şi absorbţia nutrienţilor. Diverticulii ocupă cea mai mare parte a volumului opistosomei. Ei joacă un rol important în depozitarea hranei, care este folosită în perioadele nefavorabile. Excreţia este realizată de tuburile lui Malpighi şi o pereche de glande coxale situate în prosomă. Tuburile se deschid în tubul digestiv, iar canalele glandelor prin orificii situate la baza pedipalpilor.
Ecologia
Solifugele sunt considerate indicatori endemici ai biomurilor de deşert[1]. Cele mai multe solifuge locuiesc în habitatelor calde şi aride. Arealul lor cuprinde practic toate deşerturi în ambele emisfere, de est şi de vest, cu excepţia Australiei[3]. Unele specii au fost întâlnite în ecosisteme forestiere sau de stepă. Iarna solifugele hibernează, uneori şi în perioada aridă de vară. Solifugele sunt animale carnivore sau omnivore, majoritatea speciilor se hrănesc cu termite, gândaci nocturni şi alte artropode. Cele mai curajoase au fost observate mâncând şerpi şi rozătoare[1]. Unele solifuge au fost filmate consumând chiar şi şopârle[3]. Prada este detectată cu ajutorul pedipalpilor, apoi ucisă şi fărămiţată în bucăţi de către chelicere. După aceasta, victima este lichefiată cu sucuri digestive care conţin enzime. Lichidul rezultat este ingerat prin faringe. Deşi, în mod normal, nu atacă oamenii, chelicerele lor pot penetra pielea umana, ceea ce cauzează muşcături dureroase[3]. Pe chelicere se pot găsi şi rămăşiţe ale prăzilor aflate în descompunere, şi în timpul muşcăturii omul se poate infecta cu diverse bacterii. Solifugele sunt rapide în comparaţie cu alte nevertebrate, cel mai rapid poate alerga cu viteza de 16 km/h.
