Muzica Culta (clasica)

Muzica cultă, savantă sau (incorect, dar mult mai des întrebuinţat) clasică cuprinde totalitatea realizărilor muzicale proprii reprezentanţilor culturii înalte într-un spaţiu geografic, de-a lungul unui interval însemnat de timp (de ordinul secolelor, mileniilor). Elaborarea de muzici culte respectă un număr de precepte impuse prin tradiţie. Astfel, autorul este cunoscut prin numele lui sau măcar printr-un pseudonim şi deţine o cunoaştere temeinică a teoriei muzicale aplicate în cultura de care aparţine. Deşi fundamentate pe tradiţie, muzicile culte sunt întotdeauna receptive la inovaţie sub o formă sau alta; în stadiile sale înaintate de evoluţie, o muzică cultă poate nega chiar şi o parte din legile sale fundamentale în scopul de a realiza noul. Astfel, supravieţuirea unei muzici culte impune păstrarea unei baze cât de restrânse privitoare la practica creaţiei şi a interpretării. În mod obişnuit, prin sintagma „muzică cultă” este vizată muzica ecleziastică şi de concert dezvoltată în Europa vestică şi apoi răspândită şi în alte spaţii geografice, cuprinzând aproximativ intervalul ultimelor zece secole. Însă denumirea de muzică cultă se aplică şi în cazul altor manifestări muzicale izolate de tradiţia vest-europeană, care în schimb respectă normele mai sus amintite ale culturii înalte – spre exemplu, muzica cultă indiană, cea otomană, cea japoneză ş.a.m.d.