Anatomia

Definitie
Anatomia (ana=prin şi tomein=tăiere) este o ramură a biologiei morfologice care studiază forma şi structura organismelor, ca şi ale părţilor lor componente. În mod curent, termenul are mai ales o conotaţie medicală deşi metodele anatomiei sunt aplicabile pentru orice organism pluricelular (iclusiv animale, plante, unele ciuperci). Studiul anatomiei este strâns legat de cel al fiziologiei, iar cu timpul (mai ales în secolul XX) din anatomie s-au desprins discipline complementare: histologia, embriologia, biologia celulară. Există mai multe variante ale anatomiei, care pot fi clasificate astfel: 1. După obiectul de studiu: anatomia vegetală, animală si Anatomia omului 2. După modul de abordare al obiectului de studiu*: Anatomia descriptivă (sau generală,sistemica) - studiaza ţesuturile şi organele ţinând seama şi de proprietăţile lor fiziologice şi urmăreşte organizarea acestora în aparate şi sisteme. Anatomia topografică - studiază poziţiile diferitelor elemente anatomice precum şi raporturile dintre acestea. Are ca pricipiu de studiu criteriul sintetic, pe regiuni, stratigrafic, al organismului. De aceea este numita si anataomie regionala sau pentru ca este strans legata de practica chirurgicala i se mai spune anataomie chirurgicala sau aplicativa. In studiul Anatomiei trebuie sa fie luate in consideraţiune in mod permanent ambele aspecte: anatomia trebuie sa fie in acelşi timp sistemica, cat si topografica. Anatomia funcţională - studiază relaţiile de cauzalitate şi dependenţă dintre forma, poziţia şi funcţia diferitelor elemente anatomice. Anatomia patologică (Anatomopatologia, Morfopatologia) - este disciplina medicală care studiază modificările de ordin macroscopic şi microscopic intervenite la nivelul organelor şi ţesuturilor ca urmare a unei stări patologice, sau pe cele care cauzează diferite stări patologice. Anatomia clinică - se ocupă cu integrarea cunoştinţelor de anatomie în practica medicală (examen clinic, manevre terapeutice etc.). Ca subdiviziuni ale sale se pot menţiona anatomia chirurgicală şi anatomia radiologică (mai nou anatomia imagistică) Anatomia comparată - studiază comparativ alcătuirea aceloraşi elemente la diferite specii, căutând să integreze diferenţele şi similitudinile în cadrul proceselor de evoluţie, adaptare, speciaţie. Anatomia varstelor - studiaza particularitaţile de varsta survenite in decursul vieţii omului. Ca etalon se ia anatomia copilului şi anatomia varstnicilor ( gerontologia ). Anatomia artistică sau Anatomia plastica - studiază din punct de vedere estetic relaţiile dintre dimensiunile, relifurile şi proporţiile corpului uman, jocul muşchilor, diferite atitudini şi mişcari cu scopul teoretizării şi înţelegerii frumuseţii.
Inceputul
Primele metode folosite în studiul anatomiei au fost simpla observare şi descriere aorganismelor, însoţită obligatoriu de corelaţii cu funcţiile diferitelor componente. Aplicaţiile imediate ale cunoştinţelor dobândite astfel erau folosite de oameni pentru diferite scopuri: producerea obiectelor de îmbrăcăminte, a armelor, a locuinţelor; însă încă din cele mai vechi timpuri, aplicaţia cea mai importantă şi mai spectaculoasă a noţiunilor de anatomie a fost cea medico-chirurgicală, la început concretizată în intervenţii simple ca hemostaze, aplicare de pansamente, sau chiar (după unii cercetători) manevre mai complexe ca trepanaţii. De altfel, dintre toate ştiinţele medicale, anatomia este poate cea mai veche, apărută spontan şi natural din simpla vizualizare a corpului uman sau a corpurilor animalelor.
Renastera
In perioada Renaşterii, Leonardo da Vinci reia şi amplifică studiul anatomiei. Deşi contribuţiile sale sunt mai ales legate de anatomia artistică, acestea sunt extrem de valoroase. Da Vinci a realizat peste 750 de desene anatomice perfect valabile, folosindu-se şi de cadavre. Fondatorul anatomiei moderne este Andreas Vesalius (1514-1564). El aşează anatomia pe noi temelii, elaborează metode de cercetare, descoperă şi descrie destul de corect vasele spermatice, descrie sistemul osteomuscular, circulaţia venoasă, mezenterul, ovarul, face distincţia între marea şi mica circulaţie. Reuşeşte să detroneze cristalinul din postura de organ al recepţiei vizuale, şi descrie ligamentul inghinal. Opera sa principală este De Humani Corporis Fabrica (1453), o carte remarcabilă, de aproximativ 600 de pagini, în 7 tomuri, cu peste 300 de ilustraţii, care a dominat literatura de specialitate până târziu, în secolul XIX.