Petru al IV-lea Rareş (n. 1483 - d. 1546) a fost domnitor al Moldovei de două ori: 20 ianuarie 1527 - 18 septembrie 1538 şi 19 februarie 1541 - 3 septembrie 1546. A fost fiul natural al lui Ştefan cel Mare cu o anume Răreşoaia, a cărei existenţă nu e documentată istoric. Păstra multe din calităţile tatălui său: ambiţia, îndrăzneala, vitejia, religiozitatea, gustul artistic. Era în schimb o fire nestatornică şi îi lipsea simţul politic.
Viaţa înainte de domnie
Viaţa lui Petru Rareş înainte de domnie este destul de puţin cunoscută. Ion Neculce consemnează că acesta era negustor de peşte în zona Galaţiului, motiv pentru care i se spunea şi „Măjariul”. În momentul ocupării tronului, era căsătorit cu Maria, cu care a avut, se pare, trei copii: Bogdan, menţionat în sfatul domnesc între februarie 1528 şi martie 1534, Chiajna, căsătorită în iunie 1546 cu Mircea Ciobanul, domnul Ţării Româneşti şi Ion, mort de copil, în 1532. Dintr-o căsătorie anterioară, mai avea două fiice: Ana, căsătorită în 1531 cu Vlad Înecatul, domn al Ţării Româneşti, şi Maria, căsătorită (foarte probabil) cu logofătul Ion Movilă (mamă, prin urmare, a voievozilor Ieremia şi Simion).
Prima domnie
În luptele din Ungaria dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya, a luat la început partea lui Ferdinand, dar când turcii l-au recunoscut pe Zapolya, a trecut (în schimbul cetăţii Bistrita) de partea acestuia din urmă, a intrat în Transilvania şi l-a zdrobit pe Ferdinand la Feldioara, în 22 iunie 1529. Zapolya i-a mai cedat în acel moment şi Unguraşul, însă, în ciuda eforturilor depuse, nu a putut ocupa Bistriţa. Nu a putut supune nici Braşovul, pe care l-a mai asediat câteva săptămâni în octombrie. Era deci departe de a-şi realiza planul de a stăpâni şi Transilvania. A trebuit să se mulţumească cu Ciceul şi Cetatea de Baltă, stăpânite de tatăl său, şi cu aşezarea unui episcop în scaunul de la Vad. Atunci şi-a îndreptat privirile spre Polonia şi, în 1530, a ocupat Pocuţia. Generalul polonez Ioan Tarnowschi a recucerit-o curând, iar când Petru, intrat din nou în Pocuţia, îl înfrânse cu tactica lui superioară la Obertyn în 22 august 1531. Evenimentele îl cheamă din nou în Transilvania. Aici, turcii îl trimiseseră pe un aventurier italian, Aloisio Gritti, să facă ordine. Voievodul transilvănean Ştefan Mailat şi nobilii ţării l-au silit să se închidă în Mediaş. Petru Rareş, primind poruncă de la sultan să-l elibereze, l-a trimis pe vornicul Huru. Acesta, în loc să-l ajute, l-a ispitit pe Gritti să iasă din cetate şi l-a dat pe mâna duşmanilor. Aceştia l-au ucis pe loc, iar fiilor săi, duşi în Moldova, Rareş le-a pregătit aceeaşi soartă. Turcii nu se puteau răzbuna acum, fiind ocupaţi în Persia, şi astfel Petru putea să-şi continue intrigile între Ferdinand şi Zapolya. Polonezii au încercat zadarnic să-l înlocuiască în 1538, au cerut sultanului să îl pedepsescă.
Campania turcească
Campania turcească de pedepsire a lui Petru Rareş, denumită oficial „Gazây-i Kara Boğdan” (războiul sfânt pentru Moldova) a început la 8 iulie 1538 şi a fost condusă de sultanul Soliman Magnificul însuşi. Plecat de la Edirne, odată ajuns în sudul Dobrogei, în luna august, sultanul a trimis o scrisoare ultimativă lui Petru, printr-un creştin renegat, Sinan Celebi, cerându-i domnului să presteze personal omagiul de credinţă. Deşi a fost sfătuit de boierii săi să cedeze, Petru a refuzat şi a decis să opună rezistenţă. Oastea turcească avea aproximativ 200.000 de oameni, printre care se numărau şi 3.000 de oşteni din Ţara Românească, trimişi de domnul Radu Paisie. La 9 septembrie, în aproprierea Iaşiului, trupele otomane au făcut joncţiune cu cele tătare, conduse de hanul Sahib Ghiray. În acest timp, Petru, care dispunea de o forţă considerabilă, cifrată la circa 70.000 de soldaţi, a reuşit să încheie pace cu polonezii şi să se preagătească de luptă între dealurile împădurite de la Dracşani, de lângă Botoşani. Bătălia decisivă nu a mai avut loc, deoarece boierii - circumspecţi în faţa forţei otomane - şi-au pus în aplicare planul de trădare. Îndată ce au început primele ciocniri, marii boieri, în frunte cu portarul Sucevei, Mihu, şi cu logofătul Trotuşanu, „lei sălbateci şi lupi încruntaţi”, după cum îi numea Grigore Ureche, l-au părăsit pe domn şi s-au retras cu cetele lor în tabăra de la Bădeuţi. La 17 septembrie 1538, sultanul a intrat în Suceava, unde a pus mâna pe tezaurul lui Petru, care includea, între altele, şi spada lui Ştefan cel Mare. Pe tronul Moldovei a fost instalat Ştefan Lăcustă. Pentru prima dată, un domn a fost numit numai prin voinţa unilaterală a sultanului, în timp ce până la acel moment, alegerea domnului se făcea de către boieri. Tronul domnesc a fost pus sub paza permanentă a 500 de ieniceri. Tot la acea dată, Tighina şi Bugeacul au fost rupte de Moldova şi transformate în posesiuni turceşti. Condiţiile impuse de otomani au fost consemnate într-un act oficial, care, pentru întâia dată, nu a mai avut valoare de tratat, ci de diplomă de numire: „berat”, act care a marcat supunerea efectivă a Moldovei faţă de Poarta otomană.
În pribegie
Cu puţini însoţitori, domnul s-a îndreptat spre Piatra lui Crăciun, unde, potrivit tradiţiei înregistrate de Ion Neculce, a fost gonit de pietreni, fiind nevoit să tragă cu arcul într-un popă care-l ajunsese. Petru s-a îndreptat apoi spre mănăstirea Bistriţa, dar şi de acolo a fost nevoit să se refugieze. La 18 septembrie plecă peste Carpaţi, intrând la 28 septembrie în cetatea Ciceului, unde îl aştepta doamna sa, Elena-Ecaterina Brancovici, cu copiii Iliaş, Ştefan şi Roxanda. Întrucât Petru considera că numai cu sprijinul sultanului îşi poate recăpăta domnia, i-a scris acestuia, cerându-i iertare. La începutul anului 1540, la invitaţia sultanului, Petru a plecat spre Constantinopol, unde, cu mari cheltuieli, a făcut demersuri pentru reînscăunarea sa în Moldova. Acţiunile sale pentru reluarea domniei au primit un sprijin neaşteptat în decembrie 1540, prin asasinarea lui Ştefan Lăcustă de către boieri şi înălţarea în domnie a lui Alexandru Cornea fără înştinţarea sultanului. În acest context, la 9 ianuarie 1541, după primirea steagului de învestitură din partea sultanului, Petru porneşte spre Moldova. Întâmpinat de boieri la Brăila, Petru îl prinde pe Alexandru Cornea la Galaţi, unde acesta a fost executat. Principalii trădători din 1538, boierii Mihu, Trotuşanu, Crasnăş şi Cozma, au fost prinşi în cetatea Romanului şi ulterior au fost şi ei executaţi (la 11 martie 1541), capetele lor fiind trimise sultanului. A doua domnie După experienţa pierderii domniei, Petru nu mai avea încrederea de a purta războaie, mai ales că nu mai avea nici legăturile de altădată cu Muntenia, căci ginerele său Vlad al VII-lea Vintilă fusese ucis. Nu a putut să recâştige nici Bugeacul, ocupat de Soliman şi nici cetăţile Ciceu şi Cetatea de Baltă, decât ca simple feude (1544), căci zidurile au fost dărâmate de George Martinuzzi. În 1541, din ordinul sultanului, l-a prins la Făgăraş pe voievodul Ştefan Mailat şi l-a trimis la Constantinopol. În 1542 încearcă fără succes să ia Bistriţa. Un eşec a fost şi implicarea cu entuziasm în planul de cruciadă al principilor creştini împotriva turcilor. L-a împrumutat pe Ioachim al II-lea de Brandenburg, capul cruciadei, cu 200.000 de florini, însă iniţiativa eşuează în momentul asedierii Budei, în 1542, şi Rareş moare tot ca vasal al turcilor, la 3 septembrie 1546, într-o vineri, la miezul nopţii. Grigore Ureche consemnează despre el: „cu adevărat era ficior lui Ştefan vodă cel Bun, că întru tot simăna tătâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia, lucruri bune făcea, ţara şi moşiia sa ca un păstor bun o socotiia, judecată pre direptate făcea”. Este înmormântat la ctitoria sa, Mănăstirea Probota. Pe plan bisericesc şi artistic, a continuat tradiţia moştenită de la Ştefan cel Mare. Ajutat de soţia sa, Elena Doamna, a ridicat sau a reparat mai multe biserici: Mănăstirea Probota (sau Pobrata) (1530), Biserica Adormirea Maicii Domnului din Baia (1532), Biserica Sfântul Dumitru din Hârlău, Mănăstirea Moldoviţa (1537), Mănăstirea Humor (1535), Botoşani, Târgu Frumos sau Roman.
