Pe sfera roşie a soarelui care apune peste savanele Africii de est, se profilează siluetele viguroase şi zvelte ale unor războinici de abanos, înarmaţi cu scuturi ovale şi suliţe lungi, nefiresc de subţiri. Vă vine să credeţi sau nu, ei sunt cu adevărat, în felul lor, "prădători alfa", spaima unor animale puternice ale savanei. Chiar şi leii ar avea de ce să se teamă de apropierea lor. Nu contează că sunt înarmaţi doar cu suliţe primitive şi scuturi subţiri din piele de vită. Nici autorităţile locale din Kenya şi Tanzania nu îndrăznesc să intre în conflict deschis cu ei. Ei sunt masaii, probabil cei mai duri, neînfricaţi, generoşi, veritabili războinici ai Continentului Negru.
Vorbitorii de Maa
Povestea triburilor masai, la fel ca a numeroase alte comunităţi tradiţionale africane, se pierde adânc în negura timpului. Etnografii şi istoricii deopotrivă, i-au catalogat drept un grup nilotic, vorbitor al unei limbi de origine nilo-sahariană, care s-au stabilit în savanele ierboase din estul Africii, venind direct din sudul Sudanului. Vorbesc dialectul Maa, de la care şi-au luat numele de masai (sau maasai) - cei care vorbesc Maa. La fel ca triburile Bantu de origine nilotică, cu care se învecinează, masaii au împrumutat încă din vechime unele obiceiuri şi legi de origine cuşită - între care se evidenţiază circumcizia - şi unele expresii de vocabular.
Pe baza propriilor tradiţii orale, masaii afirmă că originea lor este undeva în nordul Lacului Turkana din Kenya, ei migrând spre sud în secolul la XV-lea şi stabilindu-se unde-i găsim astăzi, adică în sudul Kenyei şi nordul Tanzaniei, între secolele XVII-XVIII. Migraţia lor s-a desfăşurat de-a lungul Marelui Rift African, pe lângă Muntele Marsabit, până în Dodoma. Războinici aprigi, au băgat spaima atât în populaţiile băştinaşe, cât şi în autorităţile coloniale europene. Păstori aspri, mergeau de-a lungul turmelor de capre şi vite înarmaţi cu suliţele şi scuturile caracteristice, temuţi pentru abilitatea specială de a arunca, până la distanţe de 100 metri, redutabilele bastoane de lemn dur, orinka. Un raport colonial britanic întocmit în anul 1852 relatează despre o bandă de circa 800 de războinici masai care se deplasau prin Kenya, depopulând pur şi simplu regiunea Wakuafi din sud-est. Au devenit atât de îndrăzneţi, încât în perioada următoare au ameninţat capitala Mombasa şi coastele marine kenyene, nesinchisindu-se deloc de armele de foc ale europenilor.
Pericolul cel mare la adresa lor s-a concretizat prin apariţia în zonă a unor epidemii în 1891, care s-a suprapus peste o secetă cruntă. Se estimează că două treimi din masaii care trăiau în acea perioadă au murit în urma bolilor şi a foametei.
Au rămas un popor pastoral prin definiţie, care au rezistat şi încă rezistă încercărilor guvernelor tanzaniene şi kenyene de a le lua pământurile şi de a-i forţa la o existenţă sedentară, faţă de care au o mare aversiune.
Arabii care au încercat să-i transorme în sclavi, în vechime, confundându-i cu alte populaţii mai docile, au avut parte de cele mai triste experienţe pe pământ african. Toate expediţiile arabe de capturare, ulterior de pedepsire, s-au soldat cu înfrângeri ruşinoase, vânătorii de sclavi veniţi din Peninsula Arabică fiind masacraţi cu armele primitive ale durilor morani, războinicii masai.
Trăind dintotdeauna alături de animale sălbatice, au oroare de vânătoare, chiar şi în scopuri alimentare. Uciderea animelelor sălbatice le displace profund, considerând-o o ocupaţie potrivită doar pentru cei mai laşi războinici. Acesta este motivul pentru care cele mai mari concentrări de animale sălbatice din Africa de est, concretizate în rezervaţiile Serengeti, Tsavo, Masai Mara, Ngorongoro, Tarangire, Samburu, Amboseli, Nairobi, Manyara, se suprapun cu teritoriile unde trăiesc masaii. Doar faţă de lei şi hiene, cum vom vedea mai departe, masaii au dezvoltat o ură rece, fără împăcare...
Supuşii lui Engai
Societatea lor este una profund tradiţională, patriarhală prin definiţie, unde bătrânii războinici ai triburilor, adunaţi în confreriii, se constituie în singurul for decizional pentru viaţa de fiecare zi. Codul de legi nescrise ale masailor acoperă majoritatea aspectelor comportamentale ale fiinţei umane, indiferent de rasă. Sunt monoteişti, credincioşi atotputernicului Enkai, o zeitate ambivalentă, cu natură duală.
Enkai Narok, sau Enkai cel Negru, este binevoitor, pe când latura sa de Enkai Nanyokie, sau Enkai cel Roşu, este malefică şi răzbunătoare. Centrul lumii spirituale a masailor este Muntele Ol Doinyo Lengai, sau Muntele lui Dumnezeu, situat în nordul Tanzaniei. Figura centrală din universul religios masai, este laibon, şamanul care intră în contact cu lumea strămoşilor sau interpretează gesturile lui Enkai. În ultimii ani, sub presiunea misionarilor catolici sau neoprotestanţi, tot mai mulţi masai îşi abandonează religia, devenind creştini. O mică parte dintre ei au îmbrăţişat Islamul.
Mortalitatea deosebit de mare înregistrată în rândurile copiilor a dus la recunoaşterea a acestora de abia la vârsta la care au împlinit 3 luni. În mod tradiţional, masaii nu au onorează deloc morţii, indiferent cât de iubiţi şi respectaţi au fost în rândul vieţilor lor. Cadavrul oricărui decedat este dus în savană şi lăsat la dispoziţia animalelor necrofage. Dacă cadavrul nu a fost devorat imediat de hiene sau vulturii hoitari, masaii se panichează repede, considerând acest eveniment unul de rău augur. Adesea, cadavrul este acoperit cu sânge şi grăsime de vită, pentru a deveni mai îmbietor pentru animalele necrofage.
Tradiţional, locuiesc în inkajijik, colibe de formă circulară construite din chirpici, tipic alcătuit dintr-un amestec de lut, iarbă uscată, beţe, bălegar şi urină de vită. Satele masailor includ întotdeauna ţarcuri - kraal -, construite din crengi ţepoase de arbori acacia, având rolul de a proteja vacile tribului pe timp de noapte, împotriva atacurilor leilor şi hienelor. Construirea unui kraal este o responsabilitate a bărbaţilor. Femeile au datoria de a menţine curăţenia, a aduce apă şi lemne de foc, a mulge vacile şi a prepara cina. Războinicii asigură securitatea tribului, iar băieţii sunt trimişi să pască vitele şi caprele. Bătrănii comandă şi sfătuiesc. În fiecare dimineaţă, vitele sunt trimise la păscut, iar un bătrân anunţă numele celui care va ieşi cu vitele în ziua următoare.
Astăzi, masaii sunt o populaţie semi-nomadă care trăieşte într-un sistem tradiţional de administrare a pământurilor în comun. Rutele vitelor se bazează pe rotaţia sezonieră a păşunilor, pentru a păstra cât mai bine zonele de păscut.
Viaţa masailor este axată pe creşterea vitelor. Vacile sunt extrem de iubite de masai, fiind, de fapt, mijlocul de subzistenţă a bravilor păstori din estul Africii. Vacile sunt nu numai sursă de lapte, iaurt, brânzeturi, dar servesc şi ca monedă de schimb. Relaţiile individuale, familiale sau chiar inter-tribale se stabilesc şi întăresc prin intermediul schimbului de vite.
"Meishoo iyiook enkai inkishu o-nkera" este poate cea mai des auzită rugăciune a masailor, şi semnifică "Fie ca Dumnezeu să ne dea vite şi copii". Vitele şi copii sunt cele mai importante deziderate în societatea masailor.
Dieta masailor cuprinde puţină carne, grosul unui prânz constând dintr-un amestec de lapte şi sânge de vită, care se consumă proaspăt şi crud şi este plin de calorii, proteine şi calciu. Sângele crud şi simplu se bea doar cu ocazia ceremoniilor speciale. Sângele de vită este foarte bogat în proteine şi vitamine, fiind foarte bun pentru sistemul imunitar. Cu toate acestea, în prezent se consumă tot mai puţin, datorită reducerii şeptelului. Recent, sub influenţa unor factori externi, masaii au început să consume tot mai frecvent orez, cartofi, varză, porumb. Masaii care trăiau lăngă fermele agricole au îmbrăţişat agricultura, aceasta devenind astăzi principalul lor mod de subzistenţă.
Comunităţile tradiţionale refuză totuşi agricultura, păstrând încă credinţa conform căreia cultivarea pământului este o crimă împotriva naturii. Această cutumă derivă din tradiţiile religioase masai care dictează că pământul cultivat îşi va pierde rolul său primordial de păşune pentru vite, acordat prin mărinimia lui Enkai.
Când băieţii devin bărbaţi
Universul popular al lumii masailor este caracterizat de omniprezenţa riturilor de trecere şi iniţiere din societatea acestor păstori-războinici.
Există, aşadar, Enkipaata - ceremonia băieţilor, Emurata - circumcizia, Eunoto - ceremonia războinicilor, Eokoto e-kule - ceremonia băutului laptelui, Enkang oo-nkiri - ceremonia mâncatului de carne, Orngesherr - ceremonia adolescenţilor.
Foarte importantă este Enkipaata, o ceremonie dedicată băieţilor, organizată de taţii acestora şi care precede de circumcizia. O delegaţie de adolescenţi cu vârsta de 14-16 ani porneşte în peregrinări care vor dura câteva luni de zile, la sfârşitul cărora vor fi iniţiaţi. Pentru acest rit de trecere, se construiesc 30-40 colibe speciale, într-un loc anume ales de un profet.. În timpul ceremoniei, băieţii sunt îmbrăcaţi în haine largi şi dansează continuu pe parcursul unei zile întregi , până ajung la epuizarea fizică. După Enkipaata, tinerii sunt gata pentru Emurata, cea mai importantă iniţiere din ciclul riturilor de trecere ale războinicilor.
Emurata se desfăşoară diferit, cu ritualuri distincte pentru băieţi şi fete. Sub influenţa tiparelor comportamentale externe, circumcizia fetelor este tot mai puţin practicată în secolul XXI.
Pentru băieţi este diferit. Fiecare tânăr aspiră să devină un moran , un războinic dârz. Altfel nu se poate însura şi pierde respectul comunităţii sale. Circumcizia semnifică trecerea de la stadiul de copil la cel de adult responsabil. Pentru a primi dreptul de a fi circumcis, adolescentul masai trebuie să dovedească bătrânilor şi războinicilor că este demn de acest statut. Tânărul trebuie să demonstreze calităţi de bărbat, concretizate prin purtatul permanent al unei suliţe grele şi păscutul zilnic al unei turme mari de vite. Cu şapte zile înainte de circumcidere, băiatul trebuie să pască vitele zilnic, fără a pierde vreuna. Circumcizia propriu-zisă va avea loc în cea de -a opta zi. În noaptea de dinainte de marele eveniment, tânărul trebuie să stea gol în noaptea cea rece şi să facă numeroase duşuri cu apă rece în scop de purificare. Dimineaţa devreme, în timp ce merge spre coliba unde va avea loc operaţia, tânărul este însoţit de prieteni, rude şi bărbaţii familiei (femeile sunt excluse total de la această ceremonie, ba chiar sunt gonite din sat pe perioada acesteia). Mulţimea strigă la el şi-l roagă să dea dovadă de bravură, să nu cumva să ţipe de durere. De obicei, este încurajat de urarea tradiţională: "Dacă fugi de cuţit, te vom omorî; daca arăţi frică, tribul te va alunga"...
Nu primeşte niciun fel de anestezic, iar circumcizia este făcută cu un banal cuţit de către un bătrân experimentat. La sfârşit, noul războinic primeşte daruri din partea prietenilor şi familiei, sub forma unor vite, cel mai apreciat cadou. Procesul de vindecare durează 3-4 luni, răstimp în care tânărul trebuie să poarte haine de culoare neagră. După acest interval, este bărbat şi trebuie să fie primit în Emanyata, tabăra războinicilor. Acolo va sta răstimp de 10 ani, când va avea dreptul să poarte haniele roşii ale războinicilor şi va deveni un moran în adevărata accepţiune a termenului. Războinicii sunt singurii membri ai comunităţii care au voie să poarte părul lung, deseori împletit în şuviţe şi vopsit în roşu.
La sfârşitul celor 10 ani de ucenicie, urmează ceremonia Eunoto, care marchează accesul la statutul de războinic senior. Războinicii trebuie să doneze bătrânilor câte 8 tauri fiecare, gest care va avea loc la sfârşitul ceremoniei de absolvire. Abia acum războinicul are dreptul să poarte cele patru tipuri de suliţe masai: nandi, esuru, ngotot şi icengi. Moran-ul va primi şi seme, sabia tradiţională cu teaca din piele de crocodil sau varan. Acum, nimic nu-i va mai sta în cale...
Coşmarul tuturor leilor
Masaii respectă toate animalele, cu doar două excepţii: leii şi hienele. Din motive simple şi hotărâtoare: hienele consumă cadavre, iar leii ucid deseori vitele, bunul cel mai valoros al masailor.
Pe lângă aspectul economic al conflictului lei-oameni, masaii văd în vânătoarea leului cea mai puternică dovadă de bărbăţie şi curaj ale unui războinic. Acum este momentul pentru constituirea unui olamayo, grupul de războinici porniţi să doboare cel mai periculos prădător al savanei.
Cu toate că mulţi războinici au plătit cu viaţa îndrăzneala de a-l înfrunta pe Regele Savanei, acest obicei încă persistă în comunităţile tradiţionale, în ciuda opoziţiei grupărilor ecologiste şi în ciuda legilor care interzic această practică.
În apărarea lor, masaii declară că ei ucid doar câţiva lei pe an, şi doar exemplarele nărăvite la vitele lor, comparativ cu bogaţii vânători albi care vin în Africa şi omoară indiscriminatoriu, mii de lei anual.
De altfel, codul moral al masailor interzice uciderea puilor sau a leoaicelor, iarl uciderea unui leu bătrân, infirm sau bolnav nu aduce deloc glorie războinicului. La fel, uciderea leilor cu puşca, prin otravă sau cu laţuri, este văzută ca un act foarte ruşinos, în care nu se angajează niciun războinic.
Pentru morani, vânătoarea de lei nu este deloc un sport sau o goană după trofee.
Doborârea unui leu este un act extrem de dificil şi periculos pentru un grup de maxim 10 oameni înarmaţi doar cu suliţe şi scuturi subţiri, indiferent de bravura şi experienţa moranilor.
Un leu poate atinge şi 300 kilograme greutate şi este, practic, o masă de muşchi incredibil de puternici. S-au observat lei masculi capabili să târască, pe distanţe de sute de metri, cadavre de bivoli adulţi, grele de circa o tonă. În experimente similare, grupuri de 10-15 oameni nu au fost capabile de aceeaşi performanţă. Pe lângă puterea colosală a leului şi armele sale naturale teribile, uriaşa felină este capabilă de reflexe fulgerătoare şi explozii musculare în care se mişcă extrem de iute şi imprevizibil. În plus, un leu rănit beneficiază de efectul adrenalinei şi, turbat de furie şi durere, este capabil să doboare orice om într-o clipită.
În faţa unui adversar atât de puternic şi periculos, masaii au dezvoltat şi aplicat de-a lungul timpului cea mai eficientă metodă de vânătoare accesibilă unor oameni înarmaţi cu arme atât de primitive. După ce leul a fost identificat în savană, grupul de morani porneşte în urmărirea lui, cu un singur scop: încercuirea.
Experienţa de mii de ani în vânătoarea periculoaselor feline a demonstrat masailor că un leu înconjurat de războinici care se mişcă non-stop în jurul său este incapabil să-şi fixeze un om asupra căruia să-şi concentreze atacul, fiind derutat de mişcarea şi ameninţarea celorlalţi morani din stânga şi dreapta războinicului ales.
Prin urmare, spargerea cercului prin atacarea unui moran este o decizie foarte dificilă pentru leu. Aceeaşi metodă a fost descoperită de alţi vânători tradiţionali de feline mari - triburile războinice din Indonezia şi Malaezia, aflate la mii de kilometri de Africa, populaţii care foloseau aceeaşi tactică la vânătoarea tigrilor.
Odată ce felina este încercuită şi derutată de masaii care se mişcă continuu în jurul ei, urmează cea mai periculoasă etapă a vânătorii. După ce presiunea psihică aplicată felinei a atins punctul maxim, iar leul este confuz şi dezorientat, cel mai viteaz moran, sau cel care vrea să se evidenţieze în ochii tovarăşilro săi, face un singur pas înainte şi, la adăpostul fragilului său scut, aruncă suliţa, în speranţa nimeririi unui organ vital. Dacă a ratat, în secunda următoare poate fi mort. Nici dacă a nimerit nu este întotdeauna norocos, leul aflat sub imperiul furiei ucigându-l deseori.
Salvarea vine din partea celorlalţi tovarăşi, care aruncă concomitent cu suliţele în leu. Scopul este acela de a transforma uriaşa felină într-o adevărată "minge cu ţepi".
Fiecare moran transportă căte 2-4 suliţe, pe care le aruncă succesiv în leu, cu mare viteză, pentru a maximiza astfel şansele uciderii acestuia. Din acest motiv, suliţele masailor nu sunt alcătuite din oţel, ci din fier maleabil. Au vârf foarte lung şi fiind din fier, iar scopul lor este acelaşi cu cel al suliţelor pillum folosite de legionarii romani - suliţa care străpunge trupul victimei se indoaie uşor sub propria greutate, creând răni fatale şi fiind imposibil de smuls din rană. Leul mort nu este jupuit pentru trofeu. Masaii iau coama acestuia, apoi i se taie doar ghearele şi coada. Din coama masculilor, femeile cos o mantie purtată doar de moran-ul care a aruncat primul suliţa în leu. Coada felinei este ataşată de coliba războnicului din manyatta, fiind ulterior aruncată după ceremonia Eunoto. În tribul Irkaputeie, există obiceiul conform căruia coada leului nu este acordată celui care a aruncat primul suliţa, ci toţi războinicii au drepturi egale de posesiune, trebuind să se bată între ei pentru a o obţine.
Astăzi, foarte puţini lei mai sunt ucişi în mod similar, iar fiecare act este supravegheat de autorităţile parcurilor naţionale, care vor să se asigure, pe această cale, că nu sunt ucişi mai mulţi lei decât prevede tradiţia. Bătrânii declară că generaţia actuală este ultima care va vâna lei, din două motive foarte probabile: pe viitor nu vor mai exista lei în sălbăticie, iar generaţiile tinere sunt avide de lumea exterioară şi vor tinde să-şi uite tradiţiile.
O credinţă masai, concretizată într-un proverb local, parcă a presimţit pericolul pierderii identităţii sub tăvălugul globalizării şi asaltul tehnologiei:
"Este nevoie doar de o singură zi să distrugi o casă. Pentru a construi una, ai nevoie de luni de zile, sau chiar ani. Dacă ne abandonăm stilul de viaţă şi tradiţiile testate de-a lungul timpului, vom avea nevoie de mii de ani să ne facem un nou mod de viaţă".
Pe sfera roşie a soarelui care apune peste savanele Africii de est, se profilează siluetele viguroase şi zvelte ale unor războinici de abanos, înarmaţi cu scuturi ovale şi suliţe lungi, nefiresc de subţiri. Vă vine să credeţi sau nu, ei sunt cu adevărat, în felul lor, "prădători alfa", spaima unor animale puternice ale savanei. Chiar şi leii ar avea de ce să se teamă de apropierea lor. Nu contează că sunt înarmaţi doar cu suliţe primitive şi scuturi subţiri din piele de vită. Nici autorităţile locale din Kenya şi Tanzania nu îndrăznesc să intre în conflict deschis cu ei. Ei sunt masaii, probabil cei mai duri, neînfricaţi, generoşi, veritabili războinici ai Continentului Negru.
Vorbitorii de Maa
Povestea triburilor masai, la fel ca a numeroase alte comunităţi tradiţionale africane, se pierde adânc în negura timpului. Etnografii şi istoricii deopotrivă, i-au catalogat drept un grup nilotic, vorbitor al unei limbi de origine nilo-sahariană, care s-au stabilit în savanele ierboase din estul Africii, venind direct din sudul Sudanului. Vorbesc dialectul Maa, de la care şi-au luat numele de masai (sau maasai) - cei care vorbesc Maa. La fel ca triburile Bantu de origine nilotică, cu care se învecinează, masaii au împrumutat încă din vechime unele obiceiuri şi legi de origine cuşită - între care se evidenţiază circumcizia - şi unele expresii de vocabular.
Pe baza propriilor tradiţii orale, masaii afirmă că originea lor este undeva în nordul Lacului Turkana din Kenya, ei migrând spre sud în secolul la XV-lea şi stabilindu-se unde-i găsim astăzi, adică în sudul Kenyei şi nordul Tanzaniei, între secolele XVII-XVIII. Migraţia lor s-a desfăşurat de-a lungul Marelui Rift African, pe lângă Muntele Marsabit, până în Dodoma. Războinici aprigi, au băgat spaima atât în populaţiile băştinaşe, cât şi în autorităţile coloniale europene. Păstori aspri, mergeau de-a lungul turmelor de capre şi vite înarmaţi cu suliţele şi scuturile caracteristice, temuţi pentru abilitatea specială de a arunca, până la distanţe de 100 metri, redutabilele bastoane de lemn dur, orinka. Un raport colonial britanic întocmit în anul 1852 relatează despre o bandă de circa 800 de războinici masai care se deplasau prin Kenya, depopulând pur şi simplu regiunea Wakuafi din sud-est. Au devenit atât de îndrăzneţi, încât în perioada următoare au ameninţat capitala Mombasa şi coastele marine kenyene, nesinchisindu-se deloc de armele de foc ale europenilor.
Pericolul cel mare la adresa lor s-a concretizat prin apariţia în zonă a unor epidemii în 1891, care s-a suprapus peste o secetă cruntă. Se estimează că două treimi din masaii care trăiau în acea perioadă au murit în urma bolilor şi a foametei.
Au rămas un popor pastoral prin definiţie, care au rezistat şi încă rezistă încercărilor guvernelor tanzaniene şi kenyene de a le lua pământurile şi de a-i forţa la o existenţă sedentară, faţă de care au o mare aversiune.
Arabii care au încercat să-i transorme în sclavi, în vechime, confundându-i cu alte populaţii mai docile, au avut parte de cele mai triste experienţe pe pământ african. Toate expediţiile arabe de capturare, ulterior de pedepsire, s-au soldat cu înfrângeri ruşinoase, vânătorii de sclavi veniţi din Peninsula Arabică fiind masacraţi cu armele primitive ale durilor morani, războinicii masai.
Trăind dintotdeauna alături de animale sălbatice, au oroare de vânătoare, chiar şi în scopuri alimentare. Uciderea animelelor sălbatice le displace profund, considerând-o o ocupaţie potrivită doar pentru cei mai laşi războinici. Acesta este motivul pentru care cele mai mari concentrări de animale sălbatice din Africa de est, concretizate în rezervaţiile Serengeti, Tsavo, Masai Mara, Ngorongoro, Tarangire, Samburu, Amboseli, Nairobi, Manyara, se suprapun cu teritoriile unde trăiesc masaii. Doar faţă de lei şi hiene, cum vom vedea mai departe, masaii au dezvoltat o ură rece, fără împăcare...
Supuşii lui Engai
Societatea lor este una profund tradiţională, patriarhală prin definiţie, unde bătrânii războinici ai triburilor, adunaţi în confreriii, se constituie în singurul for decizional pentru viaţa de fiecare zi. Codul de legi nescrise ale masailor acoperă majoritatea aspectelor comportamentale ale fiinţei umane, indiferent de rasă. Sunt monoteişti, credincioşi atotputernicului Enkai, o zeitate ambivalentă, cu natură duală.
Enkai Narok, sau Enkai cel Negru, este binevoitor, pe când latura sa de Enkai Nanyokie, sau Enkai cel Roşu, este malefică şi răzbunătoare. Centrul lumii spirituale a masailor este Muntele Ol Doinyo Lengai, sau Muntele lui Dumnezeu, situat în nordul Tanzaniei. Figura centrală din universul religios masai, este laibon, şamanul care intră în contact cu lumea strămoşilor sau interpretează gesturile lui Enkai. În ultimii ani, sub presiunea misionarilor catolici sau neoprotestanţi, tot mai mulţi masai îşi abandonează religia, devenind creştini. O mică parte dintre ei au îmbrăţişat Islamul.
Mortalitatea deosebit de mare înregistrată în rândurile copiilor a dus la recunoaşterea a acestora de abia la vârsta la care au împlinit 3 luni. În mod tradiţional, masaii nu au onorează deloc morţii, indiferent cât de iubiţi şi respectaţi au fost în rândul vieţilor lor. Cadavrul oricărui decedat este dus în savană şi lăsat la dispoziţia animalelor necrofage. Dacă cadavrul nu a fost devorat imediat de hiene sau vulturii hoitari, masaii se panichează repede, considerând acest eveniment unul de rău augur. Adesea, cadavrul este acoperit cu sânge şi grăsime de vită, pentru a deveni mai îmbietor pentru animalele necrofage.
Tradiţional, locuiesc în inkajijik, colibe de formă circulară construite din chirpici, tipic alcătuit dintr-un amestec de lut, iarbă uscată, beţe, bălegar şi urină de vită. Satele masailor includ întotdeauna ţarcuri - kraal -, construite din crengi ţepoase de arbori acacia, având rolul de a proteja vacile tribului pe timp de noapte, împotriva atacurilor leilor şi hienelor. Construirea unui kraal este o responsabilitate a bărbaţilor. Femeile au datoria de a menţine curăţenia, a aduce apă şi lemne de foc, a mulge vacile şi a prepara cina. Războinicii asigură securitatea tribului, iar băieţii sunt trimişi să pască vitele şi caprele. Bătrănii comandă şi sfătuiesc. În fiecare dimineaţă, vitele sunt trimise la păscut, iar un bătrân anunţă numele celui care va ieşi cu vitele în ziua următoare.
Astăzi, masaii sunt o populaţie semi-nomadă care trăieşte într-un sistem tradiţional de administrare a pământurilor în comun. Rutele vitelor se bazează pe rotaţia sezonieră a păşunilor, pentru a păstra cât mai bine zonele de păscut.
Viaţa masailor este axată pe creşterea vitelor. Vacile sunt extrem de iubite de masai, fiind, de fapt, mijlocul de subzistenţă a bravilor păstori din estul Africii. Vacile sunt nu numai sursă de lapte, iaurt, brânzeturi, dar servesc şi ca monedă de schimb. Relaţiile individuale, familiale sau chiar inter-tribale se stabilesc şi întăresc prin intermediul schimbului de vite.
"Meishoo iyiook enkai inkishu o-nkera" este poate cea mai des auzită rugăciune a masailor, şi semnifică "Fie ca Dumnezeu să ne dea vite şi copii". Vitele şi copii sunt cele mai importante deziderate în societatea masailor.
Dieta masailor cuprinde puţină carne, grosul unui prânz constând dintr-un amestec de lapte şi sânge de vită, care se consumă proaspăt şi crud şi este plin de calorii, proteine şi calciu. Sângele crud şi simplu se bea doar cu ocazia ceremoniilor speciale. Sângele de vită este foarte bogat în proteine şi vitamine, fiind foarte bun pentru sistemul imunitar. Cu toate acestea, în prezent se consumă tot mai puţin, datorită reducerii şeptelului. Recent, sub influenţa unor factori externi, masaii au început să consume tot mai frecvent orez, cartofi, varză, porumb. Masaii care trăiau lăngă fermele agricole au îmbrăţişat agricultura, aceasta devenind astăzi principalul lor mod de subzistenţă.
Comunităţile tradiţionale refuză totuşi agricultura, păstrând încă credinţa conform căreia cultivarea pământului este o crimă împotriva naturii. Această cutumă derivă din tradiţiile religioase masai care dictează că pământul cultivat îşi va pierde rolul său primordial de păşune pentru vite, acordat prin mărinimia lui Enkai.
Când băieţii devin bărbaţi
Universul popular al lumii masailor este caracterizat de omniprezenţa riturilor de trecere şi iniţiere din societatea acestor păstori-războinici.
Există, aşadar, Enkipaata - ceremonia băieţilor, Emurata - circumcizia, Eunoto - ceremonia războinicilor, Eokoto e-kule - ceremonia băutului laptelui, Enkang oo-nkiri - ceremonia mâncatului de carne, Orngesherr - ceremonia adolescenţilor.
Foarte importantă este Enkipaata, o ceremonie dedicată băieţilor, organizată de taţii acestora şi care precede de circumcizia. O delegaţie de adolescenţi cu vârsta de 14-16 ani porneşte în peregrinări care vor dura câteva luni de zile, la sfârşitul cărora vor fi iniţiaţi. Pentru acest rit de trecere, se construiesc 30-40 colibe speciale, într-un loc anume ales de un profet.. În timpul ceremoniei, băieţii sunt îmbrăcaţi în haine largi şi dansează continuu pe parcursul unei zile întregi , până ajung la epuizarea fizică. După Enkipaata, tinerii sunt gata pentru Emurata, cea mai importantă iniţiere din ciclul riturilor de trecere ale războinicilor.
Emurata se desfăşoară diferit, cu ritualuri distincte pentru băieţi şi fete. Sub influenţa tiparelor comportamentale externe, circumcizia fetelor este tot mai puţin practicată în secolul XXI.
Pentru băieţi este diferit. Fiecare tânăr aspiră să devină un moran , un războinic dârz. Altfel nu se poate însura şi pierde respectul comunităţii sale. Circumcizia semnifică trecerea de la stadiul de copil la cel de adult responsabil. Pentru a primi dreptul de a fi circumcis, adolescentul masai trebuie să dovedească bătrânilor şi războinicilor că este demn de acest statut. Tânărul trebuie să demonstreze calităţi de bărbat, concretizate prin purtatul permanent al unei suliţe grele şi păscutul zilnic al unei turme mari de vite. Cu şapte zile înainte de circumcidere, băiatul trebuie să pască vitele zilnic, fără a pierde vreuna. Circumcizia propriu-zisă va avea loc în cea de -a opta zi. În noaptea de dinainte de marele eveniment, tânărul trebuie să stea gol în noaptea cea rece şi să facă numeroase duşuri cu apă rece în scop de purificare. Dimineaţa devreme, în timp ce merge spre coliba unde va avea loc operaţia, tânărul este însoţit de prieteni, rude şi bărbaţii familiei (femeile sunt excluse total de la această ceremonie, ba chiar sunt gonite din sat pe perioada acesteia). Mulţimea strigă la el şi-l roagă să dea dovadă de bravură, să nu cumva să ţipe de durere. De obicei, este încurajat de urarea tradiţională: "Dacă fugi de cuţit, te vom omorî; daca arăţi frică, tribul te va alunga"...
Nu primeşte niciun fel de anestezic, iar circumcizia este făcută cu un banal cuţit de către un bătrân experimentat. La sfârşit, noul războinic primeşte daruri din partea prietenilor şi familiei, sub forma unor vite, cel mai apreciat cadou. Procesul de vindecare durează 3-4 luni, răstimp în care tânărul trebuie să poarte haine de culoare neagră. După acest interval, este bărbat şi trebuie să fie primit în Emanyata, tabăra războinicilor. Acolo va sta răstimp de 10 ani, când va avea dreptul să poarte haniele roşii ale războinicilor şi va deveni un moran în adevărata accepţiune a termenului. Războinicii sunt singurii membri ai comunităţii care au voie să poarte părul lung, deseori împletit în şuviţe şi vopsit în roşu.
La sfârşitul celor 10 ani de ucenicie, urmează ceremonia Eunoto, care marchează accesul la statutul de războinic senior. Războinicii trebuie să doneze bătrânilor câte 8 tauri fiecare, gest care va avea loc la sfârşitul ceremoniei de absolvire. Abia acum războinicul are dreptul să poarte cele patru tipuri de suliţe masai: nandi, esuru, ngotot şi icengi. Moran-ul va primi şi seme, sabia tradiţională cu teaca din piele de crocodil sau varan. Acum, nimic nu-i va mai sta în cale...
Coşmarul tuturor leilor
Masaii respectă toate animalele, cu doar două excepţii: leii şi hienele. Din motive simple şi hotărâtoare: hienele consumă cadavre, iar leii ucid deseori vitele, bunul cel mai valoros al masailor.
Pe lângă aspectul economic al conflictului lei-oameni, masaii văd în vânătoarea leului cea mai puternică dovadă de bărbăţie şi curaj ale unui războinic. Acum este momentul pentru constituirea unui olamayo, grupul de războinici porniţi să doboare cel mai periculos prădător al savanei.
Cu toate că mulţi războinici au plătit cu viaţa îndrăzneala de a-l înfrunta pe Regele Savanei, acest obicei încă persistă în comunităţile tradiţionale, în ciuda opoziţiei grupărilor ecologiste şi în ciuda legilor care interzic această practică.
În apărarea lor, masaii declară că ei ucid doar câţiva lei pe an, şi doar exemplarele nărăvite la vitele lor, comparativ cu bogaţii vânători albi care vin în Africa şi omoară indiscriminatoriu, mii de lei anual.
De altfel, codul moral al masailor interzice uciderea puilor sau a leoaicelor, iarl uciderea unui leu bătrân, infirm sau bolnav nu aduce deloc glorie războinicului. La fel, uciderea leilor cu puşca, prin otravă sau cu laţuri, este văzută ca un act foarte ruşinos, în care nu se angajează niciun războinic.
Pentru morani, vânătoarea de lei nu este deloc un sport sau o goană după trofee.
Doborârea unui leu este un act extrem de dificil şi periculos pentru un grup de maxim 10 oameni înarmaţi doar cu suliţe şi scuturi subţiri, indiferent de bravura şi experienţa moranilor.
Un leu poate atinge şi 300 kilograme greutate şi este, practic, o masă de muşchi incredibil de puternici. S-au observat lei masculi capabili să târască, pe distanţe de sute de metri, cadavre de bivoli adulţi, grele de circa o tonă. În experimente similare, grupuri de 10-15 oameni nu au fost capabile de aceeaşi performanţă. Pe lângă puterea colosală a leului şi armele sale naturale teribile, uriaşa felină este capabilă de reflexe fulgerătoare şi explozii musculare în care se mişcă extrem de iute şi imprevizibil. În plus, un leu rănit beneficiază de efectul adrenalinei şi, turbat de furie şi durere, este capabil să doboare orice om într-o clipită.
În faţa unui adversar atât de puternic şi periculos, masaii au dezvoltat şi aplicat de-a lungul timpului cea mai eficientă metodă de vânătoare accesibilă unor oameni înarmaţi cu arme atât de primitive. După ce leul a fost identificat în savană, grupul de morani porneşte în urmărirea lui, cu un singur scop: încercuirea.
Experienţa de mii de ani în vânătoarea periculoaselor feline a demonstrat masailor că un leu înconjurat de războinici care se mişcă non-stop în jurul său este incapabil să-şi fixeze un om asupra căruia să-şi concentreze atacul, fiind derutat de mişcarea şi ameninţarea celorlalţi morani din stânga şi dreapta războinicului ales.
Prin urmare, spargerea cercului prin atacarea unui moran este o decizie foarte dificilă pentru leu. Aceeaşi metodă a fost descoperită de alţi vânători tradiţionali de feline mari - triburile războinice din Indonezia şi Malaezia, aflate la mii de kilometri de Africa, populaţii care foloseau aceeaşi tactică la vânătoarea tigrilor.
Odată ce felina este încercuită şi derutată de masaii care se mişcă continuu în jurul ei, urmează cea mai periculoasă etapă a vânătorii. După ce presiunea psihică aplicată felinei a atins punctul maxim, iar leul este confuz şi dezorientat, cel mai viteaz moran, sau cel care vrea să se evidenţieze în ochii tovarăşilro săi, face un singur pas înainte şi, la adăpostul fragilului său scut, aruncă suliţa, în speranţa nimeririi unui organ vital. Dacă a ratat, în secunda următoare poate fi mort. Nici dacă a nimerit nu este întotdeauna norocos, leul aflat sub imperiul furiei ucigându-l deseori.
Salvarea vine din partea celorlalţi tovarăşi, care aruncă concomitent cu suliţele în leu. Scopul este acela de a transforma uriaşa felină într-o adevărată "minge cu ţepi".
Fiecare moran transportă căte 2-4 suliţe, pe care le aruncă succesiv în leu, cu mare viteză, pentru a maximiza astfel şansele uciderii acestuia. Din acest motiv, suliţele masailor nu sunt alcătuite din oţel, ci din fier maleabil. Au vârf foarte lung şi fiind din fier, iar scopul lor este acelaşi cu cel al suliţelor pillum folosite de legionarii romani - suliţa care străpunge trupul victimei se indoaie uşor sub propria greutate, creând răni fatale şi fiind imposibil de smuls din rană. Leul mort nu este jupuit pentru trofeu. Masaii iau coama acestuia, apoi i se taie doar ghearele şi coada. Din coama masculilor, femeile cos o mantie purtată doar de moran-ul care a aruncat primul suliţa în leu. Coada felinei este ataşată de coliba războnicului din manyatta, fiind ulterior aruncată după ceremonia Eunoto. În tribul Irkaputeie, există obiceiul conform căruia coada leului nu este acordată celui care a aruncat primul suliţa, ci toţi războinicii au drepturi egale de posesiune, trebuind să se bată între ei pentru a o obţine.
Astăzi, foarte puţini lei mai sunt ucişi în mod similar, iar fiecare act este supravegheat de autorităţile parcurilor naţionale, care vor să se asigure, pe această cale, că nu sunt ucişi mai mulţi lei decât prevede tradiţia. Bătrânii declară că generaţia actuală este ultima care va vâna lei, din două motive foarte probabile: pe viitor nu vor mai exista lei în sălbăticie, iar generaţiile tinere sunt avide de lumea exterioară şi vor tinde să-şi uite tradiţiile.
O credinţă masai, concretizată într-un proverb local, parcă a presimţit pericolul pierderii identităţii sub tăvălugul globalizării şi asaltul tehnologiei:
"Este nevoie doar de o singură zi să distrugi o casă. Pentru a construi una, ai nevoie de luni de zile, sau chiar ani. Dacă ne abandonăm stilul de viaţă şi tradiţiile testate de-a lungul timpului, vom avea nevoie de mii de ani să ne facem un nou mod de viaţă".
