Tersánszky Józsi Jenő a fost o personalitate proeminentă a prozei maghiare din secolul 20.[1] Născut în noaptea de 12 spre 13 septembrie al anului 1888 ca primul copil al unei familii burgheze din Baia Mare, copilăria sa este marcată de anturajul lumii artistice din jurul lui Hollósy Simon - fondatorul şcolii de pictură din oraşul natal, lume cu care tatăl său întreţinea legături strânse, fiind unul din susţinătorii locali ai mişcării artistice din oraş. Sub influenţa pictorilor din colonia de artişti de la Baia Mare, unde avea să activeze ca ucenic, tânărul Tersánszky se pregătea să devină pictor, dar la presiunile tatălui său este nevoit să renunţe în favoarea carierei de notar[2] După absolvirea liceului în Baia Mare, devine practicant la un birou notarial din Szapáryfalva. Reîntors la Baia Mare în 1907, timp de un an se ocupă de jurisprudenţă în calitate de practicant, apoi se înscrie la Academia de Drept din Eperjes. Plănuia să-şi continue studiile la Facultatea de Drept a Universităţii din Budapesta, dar în cele din urmă, banii strânşi pentru taxa de şcolarizare îi cheltuie prin localuri, astfel că este nevoit să se angajeze ca ajutor de muncitor[necesită citare]. Prima nuvelă din cariera sa, Csöndes emberek (Oameni tăcuţi) o scrie tot din nevoia de a-şi ameliora situaţia materială. Talentul tânărului Tersánszky este remarcat de Ernő Osvát. Mulţumită acestuia, poate publica în februarie 1910 în prestigioasa revistă literară Nyugat (Occident) prima scriere cu titlul Firona[necesită citare]. În 1911 colecţia Nyugat Könyvtár (Biblioteca Occident) editează primul volum de nuvele al lui Tersánszky. Caracterul uşor boem al autorului[necesită citare], care i se manifestă chiar din prima tinereţe avea să-l însoţească toată viaţa sa lungă, cauzându-i dificutăţi în anumite momente ale existenţei. În primul război mondial participă ca voluntar şi este trimis pe frontul italian, unde în 1918 cade prinzonier[necesită citare]. După eliberarea din prinzonierat în 1919, se întoarce la Budapesta, unde în scurt timp publică romanul Viszontlátásra, drága... (La revedere, dragă...), în care descrie propriile sale experienţe de pe front. Romanul scris încă în 1916, adăugit şi reviuzuit în anul editării, este considerat de critica de specialitate o creaţie remarcabilă a scrierilor antirăzboi din literatura maghiară, fiind totodată consacrarea autorului ca scriitor de prim rang[3] Încă din 1918 îi sunt publicate operele alese, însă cu toate aceste succese literare situaţia materială nu i se îmbunătăţeşte, în mare parte şi din cauza modului său de viaţă risipitor[necesită citare]. În perioada Republicii Sovietice Ungare manifestă o simpatie făţişă faţă de aceasta, iar după căderea ei nutreşte o admiraţie nedisimulată pentru ideologia comunistă[necesită citare], motive pentru care în anii regimului Horthy a fost ţinta nenumăratelor atacuri din partea confraţilor cu convingeri de dreapta. La începutul anilor douăzeci privaţiunile vieţii cotidiene îi cauzează o stare depresivă, în urma căruia are o tentativă de suicid: la 16 iunie 1921 se aruncă în Dunăre de pe podul Elisabeta, fiind însă salvat de trecători[necesită citare]. În a doua parte a anului are loc o consolidare într-o oarecare măsură a situaţiei lui: se căsătoreşte cu Sári Molnár, „Nyugat” îi publică în foileton romanul Rossz szomszédok (Vecini răi), apoi din iulie 1922 devine colaborator intern al revistei. Încep să apară una după alta un număr însemnat de romane, printre care şi Kakuk Marci ifjúsága (Tinereţea lui Mărtinaş Cucu), prima parte din opera sa fundamentală, ciclul de romane Kakuk Marci(Mărtinaş Cucu). Personajul principal din ciclu este un vagabond cu o existenţă aventuroasă, aflat la periferia unei societăţi intrate în faza formării burgheziei, în care el devine un „neică nimeni”. Autorul, fără să-şi idealizeze personajul, vede la el atât defectele, neajunsurile modului său de viaţă, cât şi individualitatea, calităţile umane, dar mai ales aspiraţiile sale pentru autorealizare, ce rămân fireşte doar simple dorinţe neînplinite. Scris într-o tonalitate dulce-amară, în roman se descoperă lumea pestriţă de la sfârşitul secolului al 19-lea din oraşul Baia Mare şi împrejurimile sale, perioadă în care mica localitate minieră începe să treacă prin etapele traumatizante ale formării burgheziei şi disoluţiei comunităţilor tradiţionale[necesită citare]. Stilul abordat este anecdotic-umoristic cu dese răsturnări de situaţii, aspect care, probabil s-a aflat la baza imensul succes de care sa bucurat romanul încă de la apariţie[necesită citare].
