Gheţarul de sub Zgurăşti

Peştera se află în comuna Gârda de Sus, judeţul Alba, în Munţii Bihorului pe versantul abrupt ce coboară din Dealul Mununa spre Valea Ordâncuşii, la altitudinea de 921 m. Se ajunge la ea fie urcând din Valea Ordancuşii pe versantul drept o potecă abia vizibilă ce începe aval de Peştera Poarta lui Ionele, fie coborând din Dealul Mununii, din marcajul cruce roşie care duce din comuna Gârda de Sus la Cabana Scărişoara. Peştera este localizată la 46°28′00″N, 22°58′11″E [modificare] Istoric, explorare şi descrierea peşterii Prima menţiune a peşterii a fost făcută de R. Jeannel şi Emil Racoviţă (1929), care dau o descriere, o schiţă de hartă şi prezintă diferite fenomene hidrologice, biologice şi meteorologice. Ei denumesc peştera „Gheţarul de la Zguraşti". Porţiunea explorată arată astfel: În versantul abrupt al Văii Ordancuşa, pe o porţiune limitată se formează o platformă care este perforată de deschiderea unui aven cu diametru de 40 m. În peretele lui nordic (cel dinspre versant) se deschide o dublă arcadă: la dreapta (est) un mare portal de 20 m lăţime şi 30 m înălţime, iar la stânga (vest) un portal mai mic, de 10 m lăţime şi 3—4 m înălţime. Deasupra acestor deschideri peretele avenului mai are până la buză circa 50 m înălţime. În aven se coboară fără dificultate cei 30 m prin colţul de sud-vest şi se ajunge pe marele grohotiş care se prelinge pe sub cele două portaluri. La jumătatea acestei pante în peretele din dreapta pe lângă care coborâm se deschid două mici guri de galerii. Cea inferioră se închide la câţiva zeci de metri dar cea superioară mai complicată se termină în abruptul muntelui, formând cea de-a II-a intrare a peşterii. După portal se mai coboară 30 m şi se ajunge într-o vastă sală, impresionantă prin dimensiuni, luminată din belşug de lumina ce se revarsă prin marele portal. Sala, alungită est-vest, are 120 m lungime, 60 m lăţime, 50 m înălţime şi fundul plat, constituit din argilă, pe care se dezvoltă o bogată vegetaţie de muşchi. De peretele opus intrării este lipit un grohotiş ce se întinde pe o mare lungime şi care ajunge la o înălţime de circa 25 m faţa de fundul sălii. De jur imprejurul sălii diverse nivele de argilă indică înalţimea până la care se ridică apa, nivelul maxim fiind la circa 25 m, când întreaga sală este inundată şi transformată în lac. Din Sala Mare se pornesc patru galerii la diferite nivele. În extrema stângă găsim "Galeria U" ca o nişă descendentă de 4 m ce începe la nivelul salii cu o deschidere de 50 cm. Ea se înalţă apoi la 2 m diametru, terminându-se cu un puternic colmataj de argilă. Urmează spre dreapata "Galeria V" care după câţiva zeci de metri debuşază în Sala de sub Poartă. În partea opusă sala urcă ca apoi să cadă într-o săritoare de 2 m terminându-se în Sala Sifonului. Următoarea galerie "Galeria H" e ceva mai sus şi paralela cu "V" dar strâmtă şi joasă. Aici a fost montată o poartă metalică, Poarta Egoiştilor. Galeria se termină în tavanul Sălii de sub Poartă de care o leagă două puţuri. Ultima, "Galeria Y" începe câţiva metri mai la dreapta, este neinteresantă şi se termină după 40 m. Atât era cunoscut de la E.Racoviţă şi R.Jeannel. În 1976 la gura avenului îşi face apariţia Liviu Vălenaşde la "Z" Oradea, cel mai "productiv" speolog al perioadei de glorie a speologiei române 1975-1990, descoperitor al câtorva sute de peşteri cu peste 100 km de galerii. Şi nu venea singur, ci însoţit de un alt "greu" Gabi Halasi, bun explorator, cartograf dar mai ales scufundător (urma să plece dintre noi câţiva ani mai târziu la Izbucul Tăuz din cauza unei defecţiuni la aparatul de scufundare). Ei explorează şi recartează partea cunoscută a peşterii şi profitând de nivelul scăzut al sifonului de la capătul Galeriei "V" îl depăşesc şi descoperă o galerie de 35 de metri dar declară peştera terminată. Această concluzie a fost infirmată în acelaşi an de următoarea echipă de "grei" sosită în zona: Viorel Luduşan şi Eugen Cindrea, de la Polaris Blaj. După ce au "măturat" întreaga vale oarbă[2]de la Iapa la Mununa în căutarea reţelei subterane pe care o bănuiau, ajung şi la Zgurăşti, ultima posibilitate de intrare în reţeaua subterană. Nu îşi puneau mari speranţe căci trecuse pe acolo Valenaş care nu lăsa în urmă ceva de descoperit. Şi totuşi, Cindrea, însoţit de o echipă de speologi cehi îşi încearcă norocul la sifonul final şi reuşesc să-l treacă. Nu se opresc însă ca cei dinaintea lor şi forţează un horn. Printr-o căţărare dificilă, după 8 m se pătrunde într-o galerie care promite continuare. În Sala de Mese, galeria se bifurcă. Echipa se divide şi sunt explorate Galeria JP care se închide după 400 m şi Galeria Cehilor care se termină pe malul unui mare lac, Minunea Mununii, al cărui mal opus nu se putea vedea. Aici se termină tura de explorare. În următoarele intrări, Viorel Luduşan şi Eugen Cindrea, susţinuţi de Clubul de Speologie Polaris, continuă explorarea amănunţită a peşterii şi cartarea ei. Primul lucru pe care îl fac e să coboare nivelul sifonului. Reuşesc să spargă barajul de calcar ce limitează sifonul în aval. Dar asta modifică puţin cursul pârâului şi în loc să se piardă în fisurile din nordul micii săli ca pană acuma, el îşi face un nou curs, şi dupa ce taie sala în două se pierde sub peretele opus. Această schimbare putea produce o catastrofă. La întoarcerea din explorare, Galeria "V" era complet inundată şi aşa a rămas de atunci. Speologii şi-au amintit de Galeria "H" care se termină deasupra sălii în care erau prizonieri. O căţărare curajoasă pe un traseu ocolit îi scoate la lumină. Să revenim la explorare. Se trece sifonul, sau ce a mai rămas din el şi se caţără în Galeria Cehilor. Zona e foarte frumos împodobită cu coralite" [3], clusterite [4] precum şi clasicele stalactite, stalagmite, scurgeri parietale, cristale şi draperii. Luduşan trece cu o barcă de cauciuc lacul dar continuarea posibilă e la 15 m înălţime pe o verticală plină de nămol. Direct din barcă, fără asigurare reuşeşte să învingă verticala ce de atunci a rămas echipată permanent cu coardă. De aici, cu lumini de pe ambele maluri, lacul se vede în toată măreţia lui. E lung de 80 m şi limpede. Pe fundul lui la 12 m se văd stalacmite inundate iar din tavan plonjează stalctite imense ce sparg oglinda. E cel mai mare lac subteran din ţară. Din acest balcon Luduşan descoperă o galerie cu direcţia generală nord, continuarea peşterii. Expediţia următoare se reia din acest punct. Se descoperă Sala Lacului cu Nuferi, cu podeaua acoperită de gururi[5] pline cu cristale. La baza peretelui sălii, un puţ negru şi adânc este sondat cu o piatră. Se aude zgomot de apa (Lacul Necunoscut) aşa că atenţia se îndreaptă spre tavan. În partea nordică s-ar vedea ceva, dar tentativele de căţărare sunt ratate. Cindrea intuieşte un traseu pe peretele sudic, face o traversare delicată şi ajunge în balconul râvnit. Pasajul va purta numele învingătorului şi va rămâne echipat. Se coboară o pantă accentuată până la Perle şi acţiunea se opreşte pe buza unei prăpăstii adânci cu pereţii plini de stalacmite şi nămol. În fundul prăpastiei denumită ulterior Baile de Nămol, se zăreşte un lac. Explorarea se reia, şi Viorel Luduşan coboară la lac, caţără peretele opus de unde întrezăreşte continuarea, dar nu acolo, ci pe peretele din spatele lui. Încearcă să revină dar aproape de tavan, planşeul de nămol alunecă ca o avalaşă cu caţărător cu tot. Roru se prăbuşeste în gol. Jos îl aşteaptă un lac rece cu pereţii verticali şi înămoliţi. Între el şi Cindrea există legată o cordelină cu care, acesta din urmă, cu mişcări rapide blochează căderea. Totul se termină cu bine dar expediţia următoare e temeinic pregătită cu materiale de calitate şi legătură telefonică între echipa de vârf şi tabăra de bază din abriul[6]. Peştera Corobana lui Gârtău. Lacul de la Băile de Nămol este trecut printr-o traversare directă şi se descoperă sala Lacul cu Arcadă, depăşit şi el printr-o traversare pe peretele din dreapta. După trecerea unui prag se ajunge pe malul Lacului Lung care va fi trecut cu barca. În capătul opus se caţără un perete de 25 m. Urmează un coridor în pantă plin cu gururi şi scurgeri parietale de montmilch [7]. care dă acces printr-o săritoare de 8 m în Sala Catrastrofei. Sala de 30 m diametru are podeaua în pantă accentuată. În partea de jos sala continuă cu un puţ adânc de 30 m, în trepte care se termină în Lacul Styx, explorat superficial. În partea superioară trecerea e blocată de o pădure de coloane. Aici s-au oprit explorările Clubului Polaris desfăşurate între 1987-1989. Toate descoperirle au fost cartate. După 1990 ia fiinţă în Gârda de Sus Clubul Sfinx care recartează (???) peştera, instalează o poartă (???) şi sparg coloanele din capătul Sălii Catastrofei fără descoperiri notabile. Peştera este unul din marile goluri subterane ale ţării, depaşeşte 5 km lungime, are 4 mari lacuri subterane, galerii şi formaţiuni extraordinare. Potenţialul locului este însă foarte mare. Lungimea reţelei e apreciată de Viorel Luduşan la cel puţin 100 km de galerii. O reală provocare pentru speologii români. Şi nu numai. [modificare] Particularităţi In această peşteră a fost semnalat de către R. Jeannel si E. G. Racovita (1929) un interesant fenomen meteorologic, formarea ceţii în cadrul fasciculului de raze luminoase care pătrund pe gura peşterii la ora prânzului. Autorii presupun că este vorba de un proces de condensare a apei în jurul ionilor în formare, adică de un proces analog celui din camerele Wilson. Un alt element interesant îl constituie prezenţa muschilor de pe podeaua sălii. Este vorba de Thamnium alopecurum L. si Oxyrrhynchium praelongum (Hedw.), forme ce cresc sub apă şi care indică ca atare nivelul de crestere maximă a lacului. [modificare] Fauna Faunistic peştera este puţin studiată. Sunt prezente multe elemente trogloxene (moluste, coleoptere), dar în parţile întunecate ale culoarelor abundă Pholeuon proserpinae glaciale. [modificare] Condiţii de vizitare Este o peşteră foarte dificilă. Se recomandă numai echipelor de speologi foarte versati. Echipament necesar: costume impermeabile, cisme de cauciuc, multiple surse de lumină, coardă, blocatoare, coborâtoare, bărci de cauciuc.