George Eliot

Mary Anne Evans a fost al treilea copil al lui Robert Evans (1773-1849) şi Christiana Evans (născută Pearson), fiica unui fermer local, (1788-1836). În copilărie, Mary Evans, a fost deseori numită Marian, [2] a avut un frate, Robert (1802-1864), şi o soră, Fanny (1805-1882), de la prima căsătorie a tatălui său cu Harriet Poznton (?1780-1809). Robert Evans a fost administratorul moşiei Arbury Hall ai familiei Newdigate din Warwickshire, iar Marrz Anne a fost născută în moşia South Farm. La începutul anilor 1820 familia a demenajat într-o casă numită Griff, ce se afla între Nuneaton şi Coventry. Alţi fraţi şi surori ale sale au fost, Christiana, cunoscută Chrissey (1814-1859), Isaac (1816-1890), şi fraţii gemeni care au supravieţuit puţine zile în martie 1821. Tînăra Evans era inteligentă evident, şi datorită postului important ocupat de tatăl său la conducerea moşiei, lui Evans i-a fost permis accesul la biblioteca din Arbury Hall, care i-a fost de folos la educaţia ei şi lărgirea orizontului de cunoştinţe. Educaţia sa clasică şi-a lăsat amprenta; Christopher Stray a remarcat că: "George Eliot's novels draw heavily on Greek literature (only one of her books can be printed correctly without the use of a Greek typeface), and her themes are often influenced by Greek tragedy".[3] Vizitele sale frecvente i-au permis, de asemenea, să compare bogăţia în care trăia proprietarul de pământuri cu vieţile oamenilor mult mai săraci, această diferenţă dintre vieţile lor va apărea des în multe opere de-ale sale. O importanţă mare în operele sale timpurii a avut-o, de asemenea, religia. Ea a fost educată într-o familie anglicană, dar în acea perioadă Midlands era un teritoriu cunoscut printr-un număr crescînd de sectanţi. Ea a primit pensiune la şcolile din Attleborough, Nuneaton şi Coventry. La cea de-a doua ea a fost învăţată de evanghelica Maria Lewis – căreia îi adresează scrisorile timpurii – şi la şcoala în Coventry este învăţată de surorile baptiste. În 1836 moare mama sa, iar Evans se întoarce acasă pentru a lua în mâinile sale conducerea casei. Ea continuă corespondenţa cu tutorele său Maria Lewis. Cînd Evans avea 21, fratele său Isaac se căsătoreşte şi se stabileşte cu familia în casa lor, de aceea Evans, împreună cu tatăl său demenajează la Foleshill, nu departe de Coventry. Apropierea de societatea din Coventry aduce noi influenţe; în special e influenţată de Charles şi Cara Bray. Charles Bray a îmbogăţit fabricând panglici şi şi-a învestit capitalul în construcţia unor şcoli sau în alte cauze filantropice. Evans, care lupta pentru ceva timp cu dubiile la tema religiei, devine prieteni familiari cu progresivul şi liber-gânditorul Braya, casa căruia era paradisul pentru cei care susţineu şi dezbăteau păreri radicale. Printre cei pe care tânăra Evans i-a cunoscut la Brays erau Robert Owen, Herbert Spencer, Harriet Martineau şi Ralph Waldo Emerson. Prin intermediul acestei societăţi, Evans a fost introdusă altor teologi mai liberali şi scriitorilor ca David Strauss şi Ludwig Feuerbach, care insuflau dubii privind veridicitatea istoriilor Biblice. De fapt, prima sa mare operă literară a fost traducerea în engleză a „Viaţii lui Iisus” (1846) de Strauss, care a fost completată mai târziu de alt membru al cercului Rosehill. Cînd Evans şi-a pierdut credinţa religioasă, tatăl său a ameninţat-o că o va alunga, deşi aceasta nu s-a întâmplat. În schimb, ea a mers la biserică de-a lungul anilor şi întreţinea casa pentru el până la moartea lui în 1849. Peste cinci zile după înmormântarea tatălui său, ea întreprinde o călătorie în Elveţia împreună cu Brays. Ea decide să stea singură la Geneva, locuind, mai întâi lângă lacul Plongeon (lângă clădirile ONU din prezent), iar apoi pe Rue de Chanoines (acum Rue de la Pelisserie) împreună cu François şi Juliet d’Albert Durade la etajul trei. Ea citeşte mult şi întreprinde plimbări îndelungate care o inspiră mult. François i-a pictat portretul. [4] După reîntoarcere, în 1850, ea se schimbă cu traiul la Londra intenţionând să devină scriitoare şi să se numească Marian Evans. Ea stă la casa lui John Chapman, un publicist radical, pe care l-a cunoscut la Rosehill şi care i-a tipărit traducerea. Chapman cumpărase recent jurnalul de stânga The Westminster Review, şi în 1851 Evans este numită ajutor al editorului. Deşi Chapman era editorul propriu-zis, cea mai mare parte a lucrului o făcea Evans, colaborând, pînă la plecarea sa în 1856, la multe eseuri şi corectări. Femeile scriitoare nu erau ceva neobişnuit pe acele vrenmuri, dar rolul lui Evans în fruntea literaturii de atunci era. Aflarea unei femei tinere necăsătorite în societatea preponderent bărbătească din Londra era ceva neobişnuit în acele timpuri, mai mult decât atât - uneori şi scandalos. Deşi arătă hotărâtă, ea era deseori sensibilă, depresivă şi măcinată de dubii. Evans era considerată având o aparenţă bolnăvicioasă, [5] şi şi-a format un număr de relaţii emoţionale stînjenitoare şi nereciproce, inclusiv ataşamentul faţă de patronul său, Chapman, şi Herbert Spencer. Totuşi o altă atracţie improprie se va dovedi a fi mult mai folositoare şi cu succes pentru Evans. [neutralitate disputată] Filozoful şi criticul George Henry Lewes a întâlnit-o pe Evans în 1851, iar către 1854 ei au hotărât să locuiască împreună. Lewes era căsătorit cu Agnes Jervis, dar ei au căzut de acord să aibă o căsătorie deschisă, şi în afară de cei trei copii pe care i-au avut împreună, Agnes a mai avut câţiva copii de la alţi bărbaţi. Din momentul că Lewes a fost numit în certificatul de naştere tată a unuia din aceşti copii, cu totul că ştia că aceasta este fals, el a fost considerat ulterior complice la adulter, şi nu a mai putut să divorţeze cu Agnes. În iulie 1854 Lewes şi Evans călătoresc împreună la Weimar şi la Berlin pentru cercetări. Înainte de a merge în Germania, Evans continuă interesul său pentru lucrări teologice, traducând „Esenţa Creştinismului” de Feuerbach, iar în timp ce se află peste hotare scrie esuri şi lucrează asupra traducerii Eticii lui Baruch Spinoza, pe care o finisează în 1856, dar care nu este publicată în timpul vieţii sale. [6] Călătoria în Germania a fost, de asemenea, şi luna de miere a lui Evans şi Lewes, care se considerau căsătoriţi, iar Evans numindu-se Marian Evans Lewes, şi adresându-se lui Lewes ca soţului său. În societatea Victoriană nu era obişnuit ca bărbaţii şi femeile să aibă relaţii; dar Charles Bray, John Chapman, Charles Dickens, Friedrich Engels şi Wilkie Collins toţi au avut relaţii cu alte femei decât cele cu care erau căsătorite, deşi mult mai discret decât au făcut-o Lewes şi Evans. Admiterea în public a relaţiei lor de către Lewes era punctul cel mai scandalos. La întoarcerea lor în Anglia ei au trăit aparte de societatea Londrei, în măsură egală evitând şi fiind evitaţi. Continuând să scrie articole pentru Westminster Review, Evans a hotărât să devină romancieră, şi îşi fixează o declaraţie-program în unul din ultimele sale eseuri pentru Review: Silly Novels by Lady Novelists. Eseul critica subiectele triviale şi ridicole ale ficţiunii acelor timpuri scrisă de femei. În alte eseuri, ea lăudase realismul romanelor scrise în Europa la acea vreme; accentul asupra unei povestiri realistice devenind clar în toată ficţiunea ulterioară a ei. De asemenea, ea şi-a creat un nou pseudonim – George Eliot. Acest nume bărbătesc a fost ales pentru a se distanţa de la alte scriitoare de romane proaste, dar şi pentru a evita discuţiile viclene despre statutul său conjugal. În 1858 este publicat, în Blackwood’s Magazine, Amos Barton, primul din „Scene din viaţa unui cleric” (Scenes of Clerical Life), şi alături de alte Scene, este primit bine. Primul său roman publicat în întregime este Adam Bede, publicat în 1859; având un succes imediat, el înstinge şi un interes pentru personalitatea autorului. „Scene din viaţa unui cleric” erau considerate a fi scrise de către un pastor protestant, sau poate de către femeia acestuia. Cu apariţia popularului Adam Bede speculaţia a crescut şi mai mult; mai mult decât atât, era chiar şi un pretendent pentru a se declara autor – Joseph Liggins. Spre sfârşite, adevărata George Eliot a făcut un pas îndrăzneţ: Marian Evans Lewes a admis că ea este autoarea. Revelaţiile despre viaţa privată a lui Eliot au surpins şi au şocat mulţi dintre cititorii care o adorau, dar aceasta nu a afectat popularitatea sa ca romancieră. Relaţia lui Eliot cu Lewes i-a asigurat curajul şi stabilitatea de care ea avea nevoie pentru a scrie ficţiune; totuşi a fost nevoie de puţin timp până ei au fost acceptaţi în societate. Acceptarea lor a fost confirmată în final în 1877, când ei au fost introduşi Prinţesei Louise, fiicei reginei Victoria, care era o cititoare setoasă a romanelor lui Eliot. După succesul lui Adam Bede, ea continuă să scrie romane populare pentru viitorii cincisprezece ani. După un an de la publicarea lui Adam Bede, ea scrie Mill on the Floss („Moara de pe Floss”), dedicând manuscriptul: "To my beloved husband, George Henry Lewes, I give this MS. of my third book, written in the sixth year of our life together, at Holly Lodge, South Field, Wandsworth, and finished 21st March 1860." Ultimul său roman a fost Daniel Deronda, publicat în 1876, după ce ea şi Lewes se mută la Witley, Surrey, dar sănătatea lui Lewes se înrăutăţeşte şi el moare peste doi ani, la 30 noiembrie 1878. Următorii doi ani, Eliot îi petrece editând, pentru publicaţie, ultima lucrare a lui Lewes „Life and Mind” şi găseşte consolare cu John Walter Cross, un bancher american a cărui mamă a murit recent. La 16 mai 1880 George Eliot dă naştere bârfelor şi controversiei măritându-se cu un bărbat mai tânăr decât ea cu douăzeci de ani şi schimbându-şi din nou numele, de această dată în Mary Anne Cross. Căsătoria legală l-a mulţumit, cel puţin, pe fratele ei Isaac, care îi trimite felicitări, aceasta după ce a rupt relaţiile cu sora sa atunci când ea începuse să trăiască cu Lewes. Jown Cross era, mai degrabă, un tip schimbător şi instabil. El a căzut sau a sărit de pe balconul hotelului în care ei locuiau în Grand Canal în Veneţia, unde perechea îşi petrecea luna de miere. Cross a supravieţuit, iar ei s-au întors în Anglia. Cuplul s-a mutat într-o casă nouă în Chelsea, dar Eliot se îmbolnăveşte având o infecţie a gâtului. Aceasta, în cuplu cu deficienţa rinichilor care a afectat-o pentru ultimii doi ani, o ducpe Eliot la moarte la 22 decembrie 1880, la vârsta de 61 de ani. Posibilitatea înmormântării la Westminster Abbey a fost respinsă din motivul că Eliot a negat credinţa creştină, dar şi a vieţii monogame cu Lewes. Eliot este înmormântată la Highgate Cemetery (East), Highgate, London în teritoriul rezervat pentru sectanţii religiioşi, alături de George Henry Lewes. În 1980, la împlinirea a o sută de ani de la moartea sa, o piatră memorială a fost pusă pentru ea în Poets’ Corner. Câteva clădiri în locul său de naştere, la Nuneaton îi poartă numele sau numele operelor sale (George Eliot Hospital, George Eliot Community School and Middlemarch Junior School). [modificare] Opera Eliot a scris romanul Middlemarch, unde prezintă istoria unui număr de străini din Anglia în ajunul Reformei din 1832. Personajele principale, Dorothea Brooke şi Tertius Lydgate sunt constrânşi de aşteptările lor nerealizabile, dar şi de societate conservativă. Romanul este remarcabil printr-o adâncă analiză psihologică şi portrete sofisticate. De-a lungul carierei sale Eliot scrie perspicace despre viaţa politică. De la „Adam Bede” şi până la „Moara de pe Floss” şi „Silas Marner”, Eliot prezintă viaţa „outsiderilor” politici şi persecuţiile din oraşele mici. Nici un autor după Jane Austen nu a fost atât de conştient social şi atât de ager la demascarea ipocriziei boierilor. „Felix Holt, the Radical” şi „The Legend of Jubal” au fost pur politice; criza politică este la originea lui „Middlemarch”. Cititorii din epoca Victoriană lăudau cărţile sale pentru depictarea societăţii rurale, pe care ea o cunoscuse în copilărie, şi remarcând, după cum îi spunea şi lui Wordsworth, că mai multă atenţie se acordă detaliilor mondene a vieţii de la ţară. Eliot, totuşi, nu se identifica pe sine însuşi cu ţăranii. Elementele religioase din opera sa, de asemenea, datorează mult educaţiei sale; trăirile lui Maggie Tulliver din „Moara de pe Floss” prezintă multe asemănări cu dezvoltarea tinerei Mary Anne Evans. Când Silas Marner este convins că înstrăinarea sa de la biserică, înseamnă şi înstrăinarea de la societate, viaţa autoarei este iarăşi oglindită în refuzul ei de a merge la biserică. Ea ajunge la cele mai mari asemănări autobiografice în „Looking Backwards”, parte din ultima sa operă tipărită „Impressions of Theophrastus Such”. Aproape de anii când scrie „Daniel Deronda”, vânzările lui Eliot scădeau, iar ea dispărea din atenţia publicului. Nu i-a ajutat nici biografia, scrisă de către soţul ei după moartea ei, care a descris o femeie extraordinară, aproape sfântă. În secolul 20 ea a fost susţinută de o nouă generaţie de critici, mai remarcabilă fiind Virginia Woolf, care a numit „Middlemarch” „unul dintre puţinele romane englezeşti scris pentru oameni maturi” [7] Variatele filme şi adaptări televizate ale cărţilor sale au reintrodus-o pe Eliot publicului larg.