Staţie spaţială

O staţie spaţială este o structură artificială creată pentru locuire de către oameni în spaţiu. Până acum au fost construite doar staţii aflate pe orbita joasă a Pământului, numite şi staţii orbitale. O staţie spaţială se deosebeşte de alte nave spaţiale prin faptul că îi lipsesc sisteme specifice de propulsie sau de aterizare — pentru transport sunt folosite alte vehicule. De obicei nu are nevoie de o formă aerodinamică, mai ales atunci când se asamblează în afara atmosferei, direct în orbită, din componente aduse cu rachete sau navete spaţiale. Staţiile spaţiale sunt proiectate pentru locuire pe termen mediu, pe durate de ordinul săptămânilor, lunilor şi chiar anilor. Singura staţie spaţială folosită în prezent (2010) este Staţia Spaţială Internaţională. Staţiile spaţiale au fost folosite atât în scopuri militare, cât şi în scopuri civile. Ultima staţie spaţială folosită în scopuri militare a fost Salyut 5, în cadrul programului Almaz al Uniunii Sovietice în 1976 şi 1977. În general, staţiile spaţiale lansate până în prezent au fost de două tipuri; primele, Salyut şi Skylab, au fost "monolitice", construite şi lansate în cadrul unei singure misiuni, echipajul urmând să sosească mai târziu. De obicei ele aveau toate proviziile şi echipamentul experimental încă de la lansare, şi erau abandonate când acestea se terminau. Începând cu Salyut 6 şi 7, a apărut o schimbare; ele erau construite în aşa fel încât putea sosi la bord un al doilea echipaj, cu o nouă navă spaţială (din motive tehnice, o capsulă Soyuz nu poate sta mai mult de câteva luni pe orbită în siguranţă). Astfel, un echipaj putea opera staţia în continuare. De asemenea, vehiculele de aprovizionare de tip Progress puteau aduce provizii noi pe staţie, permiţând misiuni de lungă durată. Al doilea grup, reprezentat de Mir şi de ISS este cel modular: era lansată mai întâi o unitate de bază, iar apoi acesteia îi erau adăugate module suplimentare, de obicei cu un rol specific (pe Mir acestea erau lansate independent, în timp ce pe ISS sunt aduse cu naveta spaţială). Această metodă permite o mai mare flexibilitate în operare şi evită folosirea unui singur vehicul de lansare, care ar trebui să fie foarte puternic pentru a putea transporta toate componentele staţiei. Acest tip de staţii este de asemenea proiectat să primească provizii în mod regulat, permiţând astfel o durată mai mare de viaţă, în schimbul unor lansări regulate de vehicule spaţiale pentru aprovizionare.