Revoluţia Garoafelor

Revoluţia Garoafelor (în portugheză Revolução dos Cravos), denumita şi 25 de Abril (25 Aprilie), a fost o lovitură de stat militară de stânga[1] începută la 25 aprilie 1974, la Lisabona, Portugalia, prin care s-a schimbat regimul portughez dintr-o dictatură autoritară într-o democraţie după încă doi ani de tranziţie cunoscuţi drept PREC (Processo Revolucionário Em Curso, sau Proces Revoluţionar în Curs), caracterizată prin frământări sociale şi dispute pentru putere între forţele politice de dreapta şi cele de stânga. În pofida apelurilor repetate ale revoluţionarilor la radio prin care au cerut populaţiei să rămână acasă, mii de portughezi au ieşit în stradă, amestecându-se cu insurgenţii militari.[2] Lovitura de stat condusă de armată a readus democraţia în Portugalia, punând capăt nepopularului Război Colonial în care mii de soldaţi portughezi fuseseră recrutaţi în serviciul militar obligatoriu, şi înlocuind regimul autoritar Estado Novo (Statul Nou) şi poliţia sa secretă care reprimase drepturile cetăţeneşti şi libertăţile politice. Ea a început ca un protest al militarilor profesionişti[3] cu rang de căpitan din armata portugheză împotriva unui decret-lege: Dec. Lei nº 353/73 din 1973.[4][5] Un grup de ofiţeri portughezi organizat în Mişcarea Forţelor Armate (MFA - Movimento das Forças Armadas), inclusiv elemente care luptau cu gherilele pro-independenţă din teritoriile Imperiului Portughez din Africa,[6] s-a ridicat să răstoarne regimul fascist şi autoritar Estado Novo care guvernase Portugalia din anii 1920. Noul regim al Portugaliei s-a angajat să pună capăt războaielor coloniale şi să deschidă negocieri cu mişcările africane pentru independenţă. Până la sfârşitul lui 1974, trupele portugheze fuseseră retrase din Guineea Portugheză şi aceasta a devenit membru al ONU. Aceasta a fost urmată de independenţa Capului Verde, Mozambicului, a São Tomé şi Príncipe şi a Angolei în 1975. Revoluţia Garoafelor din Portugalia a dus şi la retragerea Portugaliei din Timorul de Est din Asia de Sud-Est. Aceste evenimente au declanşat un exod în masă al cetăţenilor portughezi din teritoriile africane ale Portugaliei (mai ales din Angola şi Mozambic), soldat cu peste un milion de refugiaţi portughezi — Retornados.[7][8] Deşi poliţia politică a regimului, PIDE, a ucis patru persoane înainte de a se preda, revoluţia a fost caracterizată prin nefolosirea violenţei. Ţinând garoafe roşii în mâini (cravos în portugheză), numeroşi oameni s-au alăturat soldaţilor revoluţionari pe străzile Lisabonei, bucuroşi.[9] Roşul era culoarea simbolică a socialismului şi comunismului, principalele tendinţe ideologice of many anti-New State insurgents.[10] A fost sfârşitul regimului Estado Novo, cel mai îndelungat regim dictatorial din Europa de Vest, şi disoluţia finală a Imperiului Portughez. După revoluţie, s-a adoptat o nouă constituţie, cenzura a fost înlăturată, s-a declarat libertatea cuvântului, deţinuţii politici au fost eliberaţi şi teritoriile portugheze din Africa subsahariană au primit independenţa ca state comuniste.