Revoluţia franceză (1789-1799) a fost un eveniment major al epocii moderne, care a dus la răsturnarea Vechiului Regim şi la instaurarea unei noi ordini politice şi sociale în Franţa.
Franţa a experimentat toate sistemele de guvernare trecând succesiv de la monarhia absolută, bazată pe principiul de drept divin, la monarhia constituţională, după model britanic, în care domină principiul ,,regele domneşte, dar nu guvernează”, apoi la republică. Aceasta avea la bază, în teorie, libertatea şi egalitatea tuturor cetăţenilor.
Revoluţia franceză este evenimentul care a marcat totodată în istoria Franţei, trecerea la epoca modernă. Perioada revoluţionară începe în 1789, cu reunirea Adunării Stărilor Generale şi căderea Bastiliei, şi se termină în 1799, cu lovitura de stat din 18 Brumar a lui Napoleon Bonaparte. Ideile liberale şi naţionale propăvăduite de Revoluţia franceză s-au răspândit în toată Europa, având ca efect intensificarea luptei naţiunilor asuprite împotriva dominaţiei străine. Revoluţia franceză completează şirul marilor revoluţii ale epocii moderne, fiind precedată de Revoluţia engleză şi Revoluţia americană. Totodată, ea a rămas cel mai popular model de insurecţie până la Revoluţia Rusă din 1917.
Vechiul Regim (franceză l’Ancien Régime) este o expresie folosită pentru a desemna sistemul francez de guvernare, legile şi instituţiile care au precedat revoluţia de la 1789. Acesta se sprijinea pe cele trei ordine (stări): starea I – clerul; starea a II-a – nobilimea; starea III-a burghezia, ţărănimea şi păturile orăşeneşti sărace. Primele două stări erau privilegiate, în timp ce starea III-a reprezenta 98% din populaţia franceză.
Monarhia franceză era o monarhie absolută, nu una despotică, adică nu acţiona în manieră arbitrară şi ilegală. Regele era împiedicat de legile şi cutumele regatului său şi existau multe organisme independente, cum era Adunarea Clerului, care aveau drepturi şi privilegii în care regele nu putea interveni, întrucât erau garantate de lege. Regele emitea legi după consultarea consilierilor săi, deşi nu era obligat să le accepte opinia. Parlamentele provinciale şi stările locale limitau, de asemenea, puterea regală.
Regele era reprezentat în teritoriu de intendenţi de poliţie, justiţie şi finanţe în cele 34 de circumscripţii ale Franţei. Ei supervizau perceperea impozitelor, legea şi ordinea şi răspundeau de lucrările publice, comunicaţii, comerţ şi industrie.
Monarhia franceză nu primea niciodată destui bani din impozite pentru a-şi acoperi cheltuielile, aşa încât, pe timp de război, când cheltuielile statului creşteau foarte mult, recurgea la împrumuturi cu dobânzi uriaşe. În consecinţă, plata dobânzilor la datorii a devenit în secolul al XVIII-lea o componentă tot mai mare din bugetul statului.
Metoda de colectare a impozitelor directe prin sutele de slujbaşi aducea adesea prejudicii statului,deoarece,uneori aceştia foloseau banii în scopuri personale.
Cheltuielile curţii de la Versailles au atins cote îngrijorătoare. De pildă, regina Maria Antoaneta, fiica împărătesei Maria Tereza a Austriei şi soţia regelui Ludovic al XVI-lea, a acumulat datorii de o jumătate de milion de livre la jocuri de noroc, primind porecla din partea cumnatului ei, contele de Provence, Madame Déficit. Aproape toată lumea o detesta pentru frivolitatea şi aroganţa sa.
