Revoluţia engleză, eveniment major al epocii moderne dar şi al istoriei Angliei, desfăşurată în perioada 1640-1688. Debutul său a fost marcat de convocarea parlamentului de către regele Carol I Stuart, în 1640, fiind urmat de un război civil sângeros între susţinătorii regelui (cavalerii) şi tabăra parlamentară (capetele rotunde). În cele din urmă, tabăra parlamentară va ieşi victorioasă, monarhia va fi înlăturată (1649) şi se va instaura "republica", apoi protectoratul, avându-l în frunte pe Oliver Cromwell. La puţin timp după moartea sa, se va produce restauraţia Stuarţilor (1660-1688). Tentativele regilor Stuarţi de a reinstaura absolutismul monarhic, precum şi frica de catolicism a unora dintre supuşi, va determina burghezia, aliată cu noua nobilime, să înlăture definitiv de la tronul Angliei dinastia Stuart, şi să-l aducă pe Wilhelm de Orania, ca regent al Angliei, în noiembrie 1688. Instalarea pe tron a acestuia, fără nici un fel de incident, a intrat în istorie sub numele de ,,Revoluţia glorioasă”. Revoluţia engleză a fost prima din marile revoluţii ale epocii moderne, urmată cronologic de Revoluţia americană respectiv Revoluţia franceză. Revoluţia engleză a impus în lume modelul monarhiei constituţionale (nota bene: Anglia nu are o constituţie, în înţelesul modern al cuvântului, ci un pachet de legi care practic fac cât o constituţie, de aceea o numim monarhie parlamentară), bazată pe principiul separării puterilor în stat.
În Anglia, populaţia era de aproape 4 milioane de locuitori la începutul secolului al XVII-lea iar capitalismul era vizibil atât la oraşe cât şi la sate, plus la aceasta, societatea începe a gândi altfel, deja nu mai sunau afirmaţii ca regele e sfânt, şi încep a se gândi la drepturile şi privilegiile pe care ar trebui să le posede, se referă, în mare parte, la nobilime şi boieri.
În domeniul agrar apar primele forme de tip capitalist. Se dezvoltă manufacturile. În plan social apare noua nobilime şi se dezvoltă burghezia.
Există două tradiţii ale opoziţiei parlamentare faţă de monarhie. Magna Charta Libertatum (1215) stabilea un echilibru între rege şi reprezentanţii Stărilor din regat.
Monarhii din dinastia Tudorilor, Henric al VIII-lea şi Elisabeta I, introduseseră anglicanismul şi cultivaseră protestantismul, obţinând beneficii enorme din secularizarea averilor bisericeşti. După stingerea dinastiei Tudorilor (1603), tronul Angliei a fost ocupat de Iacob I (1603-1625), care inaugura dinastia Stuarţilor. Iacob I a cultivat anglicanismul şi s-a arătat deosebit de intransigent faţă de catolici şi puritani, unii dintre ei emigrând în America. Tot el, a căutat să fundamenteze monarhia absolută de drept divin, însă a întâmpinat opoziţia Parlamentului.
Fiul său, Carol I (1625-1649), era atras de catolicism şi a dus o politică filo-franceză, stârnind opoziţia Parlamentului. Parlamentul englez se împotrivea dorinţei regelui Carol I de a vota noi impozite pentru războaiele propuse.
O importantă particularitate a revoluţiei engleze a fost faptul că ideologia ei a îmbrăcat o formă religioasă. Mişcarea îndreptată împotriva Bisericii Anglicane este cunoscută sub denumirea de puritanism. Puritanii urmăreau "purificarea" bisericii de toate rămăşiţele catolicismului, îndeosebi suprimarea episcopatului şi introducerea în forma cea mai exactă a calvinismului. De asemenea cereau cult religios şi o viaţă simplă, fără strălucire, respectarea libertăţilor civile. Puritanii s-au împărţit treptat în două grupuri: presbiterienii şi independenţii. Primii, grupând elemente mai conservatoare, se pronunţau pentru păstrarea unităţii organizatorice a Bisericii Anglicane, după principii calvine; conducerea parohiilor şi fostelor episcopate urma să fie atribuită unor consilii mixte, compuse din pastori şi laici, numite presbiterium (de la grecescul presbyteros care înseamnă "mai bătrân"). Independenţii se manifestau împotriva oricărei forme de organizări a bisericii, singurul element de organizare recunoscut era comunitatea locală, care nu depindea de nici un organ superior.
Numeroasele războaie au adus Anglia într-o nouă criză financiară. Regele Carol I Stuart se vede astfel nevoit să convoace parlamentul, în 1628, pentru a vota noi impozite. Parlamentarii refuză noile impozite şi impun regelui să semneze Petiţia dreptului (1628) care garanta inviolabilitatea persoanei, recunoştea rolul Parlamentului pentru impunerea de impozite şi interzicea legea marţială în timp de pace. Regele semnează actul, dar în scurt timp dizolvă parlamentul.
În 1640, confruntat cu un conflict armat cu Scoţia, regele convoacă din nou parlamentul pentru a vota noi impozite. Opoziţia parlamentară este din nou puternică, dar parlamentul a fost din nou dizolvat (Parlamentul cel Scurt).
