Războiul de Treizeci de Ani a durat din 1618 până în 1648 şi a fost un război purtat sub pretext religios. Cauza principală a fost lupta pentru hegemonie în Europa, în special ambiţia Franţei, condusă de cardinalul Richelieu, de a se profila pe plan european în detrimentul Sfântului Imperiu Roman de Neam German. Astfel, regatul Franţei, prin subsidii financiare şi sprijin moral, a încurajat şi amplificat resentimentele antiimperiale ale principilor protestanţi germani. Aceştia, sub conducerea principelui elector Frederic al IV-lea al Palatinatului, au pus pe picioare, în anul 1608, Uniunea Protestantă, în sprijinul căreia au intervenit militar, pe parcursul războiului, Franţa, Olanda, Danemarca, Suedia - cu regele Gustav Adolf şi Transilvania. De partea cealaltă, principele elector Maximilian I de Bavaria a organizat, în anul 1609, coaliţia intitulată Liga Catolică, proimperială.
Războiul a fost declanşat prin incidentul din Praga, când doi reprezentanţi ai împăratului şi notarul acestora au fost aruncaţi pe fereastră (defenestraţi) de stările cehe nemulţumite. Aceasta a fost scânteia începerii războiului care a urmat. Frederic al V-lea ("Regele de o iarnă"), cel care a fost ales de stările protestante de la Praga ca rege al Boemiei, în ciuda împotrivirii reprezentanţilor imperiali (care au fost aruncaţi pe fereastră, dar au supravieţuit), nu s-a putut menţine decât până în anul 1620. În Bătălia de la Muntele Alb (Kutna Hora), armatele stărilor protestante cehe, aflate sub conducerea lui Frederic al V-lea, au fost înfrânte de trupele imperiale comandate de generalul Johann von Tilly şi Wallenstein. Astfel, Frederic al V-lea a fost nevoit să fugă în Olanda, iar împăratul Ferdinand al II-lea şi-a impus pretenţiile asupra coroanei Boemiei.
Bernhard von Sachsen-Weimar obţine prima izbândă hotărâtoare împotriva armatei suedeze la Nördlingen
Războiul s-a desfăşurat în cea mai mare parte pe teritoriul Sfântului Imperiu Roman provocând pagube economice imense. Localităţi şi bunuri materiale au fost distruse, foametea şi epidemiile au dus la dispariţia aproape totală a populaţiei din regiunile implicate în război. În sudul Germaniei numai o treime din populaţie a supravieţuit acestui război nimicitor, fiind necesar mai mult de un secol pentru refacerea pierderilor.
Războiul a început ca un conflict religios, de felul celor din Franţa sau din Ţările de Jos, numai că a luat proporţii internaţionale, întinzându-se din Danemarca până în Transilvania. Aceasta a fost cu putinţă din două motive. Pe de o parte, calviniştii din Cehia, care nu vroiau să se lase conduşi de germani, formau un grup influent în politica şi economia ţării lor. Pe de altă parte, a apărut problema Mării Baltice.
În regiunea Balticii, puterea dominantă, la începutul secolului al XVII-lea, era Danemarca, de care Norvegia nu era încă despărţită. Suedia deţinea Finlanda şi Estonia. Cu forţa ei militară, sub conducerea tânărului şi viteazului rege Gustav Adolf, a închis, pentru o sută de ani, ieşirea la mare a Rusiei. De asemenea, a redus posesiunile regatului polon de pe o fâşie întinsă a ţărmului baltic. Domnia lui Gustav Adolf (1611-1632) a avut drept consecinţă construirea unui stat puternic, prin reforme legislative şi militare, prin stimularea economiei şi a culturii, prin dezvoltarea marinei comerciale.
Interese de negoţ în bazinul Balticii nu aveau numai statele germane din nord şi oraşele hanseatice (Hamburg, Lübeck, Danzig - astăzi Gdansk), ci şi Anglia, Olanda, chiar Spania. Pentru bogăţiile ei - grâne, peşte, lemn, minereu de fier şi aramă.
Începută în 1618, la Praga, prin aruncarea pe fereastră a doi dregători imperiali, revolta Cehiei a fost înăbuşită de trupele lui Ferdinand al II-lea. Bătălia de la Muntele Alb (1620)a fost urmată de o represiune sângeroasă, de confiscarea averilor nobilimii, de convertirea cu sila la catolicism. Urmărindu-şi planurile de a slăbi puterea împăratului, Anglia, Olanda şi Franţa s-au străduit, cu bani şi diplomaţie, să provoace în nordul Germaniei, mai întâi, o intervenţie daneză (repede învinsă), apoi, una suedeză.
Gustav Adolf a murit în lupta de la Lützen. Dar şi duşmanul său, Wallenstein, care-şi formase o armată de mercenari, va fi ucis din ordinul împăratului. Ca şi Mihai Viteazul, Wallenstein a căzut victimă Habsburgilor, ostili oricărei politici independente în zona pe care o dominau. Din 1635 intra în luptă şi Franţa, care-i avea ca adversari pe spanioli (atât în sud, cât şi în nord, în Flandra). Ea trimitea trupe în Germania, dar şi ajutoare băneşti în Portugalia şi Catalonia, alimentând, astfel, focare de revoltă împotriva Spaniei.
Războiul de Treizeci de Ani a durat din 1618 până în 1648 şi a fost un război purtat sub pretext religios. Cauza principală a fost lupta pentru hegemonie în Europa, în special ambiţia Franţei, condusă de cardinalul Richelieu, de a se profila pe plan european în detrimentul Sfântului Imperiu Roman de Neam German. Astfel, regatul Franţei, prin subsidii financiare şi sprijin moral, a încurajat şi amplificat resentimentele antiimperiale ale principilor protestanţi germani. Aceştia, sub conducerea principelui elector Frederic al IV-lea al Palatinatului, au pus pe picioare, în anul 1608, Uniunea Protestantă, în sprijinul căreia au intervenit militar, pe parcursul războiului, Franţa, Olanda, Danemarca, Suedia - cu regele Gustav Adolf şi Transilvania. De partea cealaltă, principele elector Maximilian I de Bavaria a organizat, în anul 1609, coaliţia intitulată Liga Catolică, proimperială.
Războiul a fost declanşat prin incidentul din Praga, când doi reprezentanţi ai împăratului şi notarul acestora au fost aruncaţi pe fereastră (defenestraţi) de stările cehe nemulţumite. Aceasta a fost scânteia începerii războiului care a urmat. Frederic al V-lea ("Regele de o iarnă"), cel care a fost ales de stările protestante de la Praga ca rege al Boemiei, în ciuda împotrivirii reprezentanţilor imperiali (care au fost aruncaţi pe fereastră, dar au supravieţuit), nu s-a putut menţine decât până în anul 1620. În Bătălia de la Muntele Alb (Kutna Hora), armatele stărilor protestante cehe, aflate sub conducerea lui Frederic al V-lea, au fost înfrânte de trupele imperiale comandate de generalul Johann von Tilly şi Wallenstein. Astfel, Frederic al V-lea a fost nevoit să fugă în Olanda, iar împăratul Ferdinand al II-lea şi-a impus pretenţiile asupra coroanei Boemiei.
Bernhard von Sachsen-Weimar obţine prima izbândă hotărâtoare împotriva armatei suedeze la Nördlingen
Războiul s-a desfăşurat în cea mai mare parte pe teritoriul Sfântului Imperiu Roman provocând pagube economice imense. Localităţi şi bunuri materiale au fost distruse, foametea şi epidemiile au dus la dispariţia aproape totală a populaţiei din regiunile implicate în război. În sudul Germaniei numai o treime din populaţie a supravieţuit acestui război nimicitor, fiind necesar mai mult de un secol pentru refacerea pierderilor.
Războiul a început ca un conflict religios, de felul celor din Franţa sau din Ţările de Jos, numai că a luat proporţii internaţionale, întinzându-se din Danemarca până în Transilvania. Aceasta a fost cu putinţă din două motive. Pe de o parte, calviniştii din Cehia, care nu vroiau să se lase conduşi de germani, formau un grup influent în politica şi economia ţării lor. Pe de altă parte, a apărut problema Mării Baltice.
În regiunea Balticii, puterea dominantă, la începutul secolului al XVII-lea, era Danemarca, de care Norvegia nu era încă despărţită. Suedia deţinea Finlanda şi Estonia. Cu forţa ei militară, sub conducerea tânărului şi viteazului rege Gustav Adolf, a închis, pentru o sută de ani, ieşirea la mare a Rusiei. De asemenea, a redus posesiunile regatului polon de pe o fâşie întinsă a ţărmului baltic. Domnia lui Gustav Adolf (1611-1632) a avut drept consecinţă construirea unui stat puternic, prin reforme legislative şi militare, prin stimularea economiei şi a culturii, prin dezvoltarea marinei comerciale.
Interese de negoţ în bazinul Balticii nu aveau numai statele germane din nord şi oraşele hanseatice (Hamburg, Lübeck, Danzig - astăzi Gdansk), ci şi Anglia, Olanda, chiar Spania. Pentru bogăţiile ei - grâne, peşte, lemn, minereu de fier şi aramă.
Începută în 1618, la Praga, prin aruncarea pe fereastră a doi dregători imperiali, revolta Cehiei a fost înăbuşită de trupele lui Ferdinand al II-lea. Bătălia de la Muntele Alb (1620)a fost urmată de o represiune sângeroasă, de confiscarea averilor nobilimii, de convertirea cu sila la catolicism. Urmărindu-şi planurile de a slăbi puterea împăratului, Anglia, Olanda şi Franţa s-au străduit, cu bani şi diplomaţie, să provoace în nordul Germaniei, mai întâi, o intervenţie daneză (repede învinsă), apoi, una suedeză.
Gustav Adolf a murit în lupta de la Lützen. Dar şi duşmanul său, Wallenstein, care-şi formase o armată de mercenari, va fi ucis din ordinul împăratului. Ca şi Mihai Viteazul, Wallenstein a căzut victimă Habsburgilor, ostili oricărei politici independente în zona pe care o dominau. Din 1635 intra în luptă şi Franţa, care-i avea ca adversari pe spanioli (atât în sud, cât şi în nord, în Flandra). Ea trimitea trupe în Germania, dar şi ajutoare băneşti în Portugalia şi Catalonia, alimentând, astfel, focare de revoltă împotriva Spaniei.
