Războiul de eliberare naţională a Iugoslaviei (în limbile croată/sârbă: Narodnooslobodilački rat/Народноослободилачки рат, slovenă: Narodnoosvobodilni boj ori Narodnoosvobodilna borba) a fost purtat în Iugoslavia în timpul celui de-al doilea război mondial (1941 - 1945) între rezistenţa iugoslavă – în principal partizanii iugoslavi – şi puterile Axei. Rezistenţa iugoslavă a fost iniţial divizată în două armate de guerilă: cea sub conducerea comuniştilor (partizanii iugoslavi) şi cea a regaliştilor (cetnicii, cunoscuţi în mod oficial ca Armata iugoslavă a Patriei). Cele două mişcări de rezistenţă s-au aflat într-un conflict direct pe toată durata războiului, ceea ce a făcut ca cetnicii să colaboreze din ce în ce mai mult cu forţele Axei, fapt ce a dus în cele din urmă la pierderea sprijinului politic şi millitar din partea Aliaţilor occidentali.[1] După o scurtă perioadă de cooperare, cele două facţiuni au început să se lupte între ele. Treptat, cetnicii au ajuns să lupte în principal doar cu partizanii procomunişti[2] neglijând lupta cu forţele de ocupaţie. Mai mult, cetnicii au început să coopereze cu forţele de ocupaţie în încercarea de distrugere a forţelor lui Tito. Cetnicii au primit treptat ajutoare logistice tot mai substanţiale, în special din partea Italiei Fasciste.[3]
Pe 6 aprilie 1941, Regatul Iugoslaviei a fost atacat din toate direcţiile de forţele Axei. A fost vorba în principal de forţele Germaniei Naziste, cărora li s-au adăugat unităţi italiene, maghiare şi bulgare. În timpul invaziei, Belgadul a fost intens bombardat de Luftwaffe. Luptele au durat mai puţin de două săptămâni, fiind încheiate de capitularea Armatei Regale Iugoslave de pe 17 aprilie. În afară de faptul că era incomparabil mai slab echipată decât armata germană (Wehrmacht Heer), armata iugoslavă a încercat să apere toate frontierele naţionale cu puţinele resurse de care dispunea. Mai trebuie amintit că mai multe divizii din cadrul armatei iugoslave au refuzat pur şi simplu să lupte, soldaţii lor întâmpinându-i pe germani ca pe eliberatori de sub opresiunea sârbilor.
Condiţiile capitulării au fost extrem de severe, Axa dezmembrând Iugoslavia. Germania a anexat nordul Sloveniei, a ocupat militar cea mai mare parte a Serbiei, creând un regim care guverna statul marionetă Sârb, un al doilea stat marionetă Statul Independent al Croaţiei[4], care cuprindea cea mai mare parte a Croaţiei din zilele noastre şi toată Bosnia şi Herţegovina. Italia mussoliniană a ocupat restul Sloveniei, Kosovo şi o bună parte a coastei Dalmaţiei şi toate insulele Mării Adriatice. Italia a obţinut controlul asupra noului creat stat marionetă muntenegrean şi titlul de „rege pentru al Croaţiei” pentru monarhul italian. Ungaria a trimis Armata a III-a ungară în Voivodina din nordul Serbiei, iar mai apoi a anexat mai multe regiuni din Osijek-Baranja (Croaţia), Bacika (Serbia), Međimurje şi Prekmurje (Slovenia) .[5] Bulgaria a anexat aproape întreg teritoriul a ceea ce este azi Republica Macedonia.
După capitularea Italiei din 1943, toate teritoriile controlate de această au trecut sub controlul german sau ustaş. Acese teritorii au inclus Kosovo, Albania, Muntenegru şi cea mai mare parte a Dalmaţiei. (Toate aceste schimbări teritoriale, ca şi disoluţia Iugoslaviei înseşi nu au fost recunoscute de niciunul dintre Aliaţi, nu sunt recunscute ca având o bază legală de niciunul dintre statele din ziua de azi sau de ONU).
Încă de la începutul, forţele de rezistenţă au fost formate din două facţiuni: una condusă de comunişti – partizanii iugoslavi – şi a doua a regaliştilor naţionalişti – mişcarea cetnicilor. Partizanii iugoslavi procomunişti au beneficiat de recunoaşterea tuturor Aliaţilor doar după Conferinţa de la Teheran din 1943, după ce gradul de colaborare a cetnicilor cu ocupantul german a crescut treptat.
Partizanii iugoslavi („Armata Populară de Eliberare şi Detaşamentele de Partizani din Iugoslavia”, NOV i POJ), aflate sub comanda lui Josip Broz Tito, au luptat în principal împotriva ocupanţilor germani, italieni, bulgari, ungari şi a forţelor colobaraţioniştilor. Forţele partizanilor s-au format pe scheletul asigurat de cadrele care căpătaseră experienţă militară în timpul războiului civil din Spania. Partizanii erau ghidaţi de ideologia comunistă, nu puneau accent pe naţionalism, reuşind astfel să cucerească sprijinul tuturor naţionalităţilor iugoslave şi, în cele din urmă, recunoşterea din partea tuturor guvernelor aliate şi a guvernului în exil iugoslav ca singura forţă legitimă de eliberare a ţării. Efectivele şi forţa partizanilor iugoslavi au crescut treptat până la 800.000 de luptători organizaţi în patru armate – cea mai mare mişcare de rezistenţă din Europa ocupată.[6] În cele din urmă, parizanii procomunişti au căpătat un statut privilegiat în faţa oricăror oponenţi politici ai lor, devenind armata oficială a noului stat „Iugoslavia Democrată Federală” – viitoarea RSF Iugoslavă.
Armata Iugoslavă a Patriei (JVUO – cetnicii), sub comanda generalului Draža Mihailović, a fost constitută la început din resturile Armatei Regale Iugoslave. Cetnicii au început să se organizeze imediat după capitularea guvernului de la Belgrad de pe 17 aprilie 1941. Cetnicii au fos la început singura mişcare de rezistenţa recunoscută de guvernul iugoslav în exil şi de Aliaţii occidentali. Partizanii şi cetnicii au încercat să coopereze la începutul conflictului, dar s-au despărţit la scurtă vreme. După o serie de negocieri eşuate, liderul cetnicilor, generalul Mihailović şi cetnicii au luat poziţie împotriva partizanilor comunişti, pe care i-au considerat principalul inamic. După cum aprecia generalul, această poziţie era una care apăra interesele maselor populare, prevenind represaliile germane împotriva sârbilor.[7] Această poziţie nu a stopat în vreun fel activităţile partizanilor. Primele atacuri ale cetnicilor împotriva comuniştilor a avut loc în noiembrie 1941. În acest timp, cetnicii au început să primească din ce în ce mai multe provizii de la italieni şi de la germani, iar cooperarea dintre ocupanţi şi cetnici a crescut treptat. Ofiţerul de legătură al brianicilor cu Mihajlović a sfătuit guvernul de la Londra să oprească aprovizionarea cetnicilor după prima ofensivă împotriva partizanilor iugoslavi, dar sfatul a fost ignorat pentru moment.[3][8] Din punct de vedere etnic, cetnicii erau în principal sârbi, iar în unele regiuni s-au dedat la violenţe împotriva civililor de alte naţionalităţi. Cetnicii sufereau şi din cauza rivalităţii şi diviziunilor interne, care au dus la lupte între diferite facţiuni.
