Războiul de Şapte Ani

Războiul de şapte ani (1754 şi 1756–1763), (părţi ale căror teatre de conflagraţie au fost numite şi Războiul Pomeranian şi Războiul francez şi indian), a implicat atât lupte în Europa, cât şi în colonii. Acest război a fost descris de Winston Churchill ca fiind primul război mondial,[1] de vreme ce a fost primul conflict din istorie care a avut lupte pe tot globul şi în care cea mai mare parte a combatanţilor au fost ori naţiuni europene ori coloniile lor de peste mări. Acest război a avut ca protagoniste principalele puteri ale vremii: Prusia, Regatul Marii Britanii, (plus coloniiile Coroanei britanice din America de Nord, Compania Indiilor Orientale Britanice şi Regatul Irlandei) şi Hanovra pe de-o parte şi Austria, Regatul Francez, (plus Electoratul Saxonia, Noua Franţă şi Indiile Orientale Franceze), Imperiul Rus, Suedia, Electoratul Saxonia pe de altă parte. Spania şi Portugalia au fost atrase mai târziu în conflict, iar forţele olandeze neutre au fost atacate în India. Rezultatul cel mai evident al războiului a fost decăderea puterii Franţei, atât în Americi, (unde au rămas sub stăpânirea colonială numai Guiana Franceză, Saint-Domingue şi Saint Pierre şi Miquelon, iar Guadelupa şi Martinica le-au fost returnate), cât şi pe continentul european[2] şi transformarea Marii Britanii într-o putere colonială dominantă. În plus, marina franceză a fost grav redusă.[3] În plus, British East India Company a cucerit cea mai importantă poziţie în India, colonie care devenea astfel "nestemata coroanei Imperiului Britanic". În Canada şi în Regatul Unit, denumirea războiul de şapte ani este folosită pentru descrierea atât a conflictului nord-american, cât şi pe a celor european şi asiatic. Totuşi, în Canda Franceză se foloseşte de obicei termenul războiul de cucerire. Acelaşi conflict este denumit în India al treilea război carnatic, în vreme ce luptele dintre Prusia şi Austria mai sunt numite şi al treilea război silezian. Uneori, conflictul din America de Nord este inclus în ceea ce este considerat un război mai larg, cunoscut ca războiul francez şi indian. Acest nume este folosit deoarece a opus forţele britanice celor franceze, care erau ajutate de numeroase triburi de ameriindieni, (deşi au existat şi triburi care au luptat de partea englezilor). Războiul de şapte ani poate fi considerat ca un conflict în continuarea războiului pentru succesiunea austriacă, în timpul căruia regele Frederic al II-lea al Prusiei a cucerit provincia bogată Silezia. Împărăteasa Maria Terezia a Austriei a semanat tratatul de la Aachen numai pentru a avea posibilitatea să-şi reconstruiască armata şi pentru a negocia noi alianţe, obiective pe care le-a îndeplint de altfel cu deosebit succes. Harta politică a Europei a fost redesenată în numai câţiva ani. În timpul aşa-numitei Revoluţii diplomatice din 1756, Franţa, Austria şi Rusia, inamici vechi de un secol, au format o alianţă împotriva Prusiei. Prusia se bucura numai de sprijinul Marii Britanii. Alianţa celor două state completa perfect forţa lor militară: britanicii aveau deja cea mai puternică flotă din Europa acelor vremuri, în vreme ce prusacii aveau cea mai puternică forţă terestră a continentului. În plus, această alianţă permitea Marii Britanii şă-şi deplaseze cei mai mulţi soldaţi în colonii. Armata austriacă a trecut printr-un proces de reformare bazat pe principiile prusace. Maria Terezia, ale cărei cunoştinţe în domeniul militar puneau în umbră pe cele ale multor generali, a făcut presiuni uriaşe pentru ducerea la bun sfârşit a sus-numitei reforme. Preocuparea continuă a împărătesei pentru bunăstarea soldaţilor săi i-a adus o un respect nemăsurat în rândurile armatei. Un alt motiv de război a fost reprezentat de ascuţirea luptei pentru noi colonii, luptă dusă între britanici şi francezi (Vedeţi şi: războiul francez şi indian). În Europa, Prusia era depăşită din punct de vedere numeric, dar nu cu mult, de oponenţii săi. Prusia era un stat mic, dar aşa cum remarca Voltaire: "În vreme ce unele state au o armată, armata prusacă are un stat!" La începutul războiului, Frederick a atacat micul stat german Saxonia, unul dintre aliaţi Austriei. Armatele saxone erau total nepregătite să facă faţă atacului, dar în ciuda faptului că în timpul bătăliei de la Lobositz Frederik a fost victorios şi i-a împiedicat pe austrici să-şi ajute aliaţii, saxonii au întârziat campania prusacă. În campania din Marea Mediterană, francezii şi britanicii s-au înfrunta pentru controlul insulei Minorca. Încercarea britanică de eliberare a insulei a fost zădărnicită, iar, pentru acest eşec, amiralul Lohn Byng a fost judecat de o curte marţială, condamnat la moarte şi executat. În primăvara anului 1757, Frederick a preluat iniţiativa şi a atacat Praga. După sângeroasa bătălie de la porţile oraşului, Frederik a asediat Praga, dar a trebuit să se retragă după ce a fost învins la Kolin. În vara aceluiaşi an, ruşii au atacat Prusia Răsăriteană, reuşind să învingă o forţă prusacă mai puţin numeroasă la Gross-Jägersdorf Situaţia Prusiei era foarte dificilă în acele momente: austriecii îşi mobilizau armatele pentru a ataca teritoriile controlate de prusaci, iar armatele franceze înaintau din apus. În timpul unei acţiuni pe care Napoleon Bonaparte a numit-o "o capodoperă de manevrare a trupelor şi de dârzenie", Frederick i-a zdrobit atât pe francezi în bătălia de la Rossbach, cât şi pe austrieci în bătălia de la Leuthen.