Râul Răut

Răutul (în rusă Реут, în ebraică רעװעט‎) este un râu in partea centrală a Basarabiei. Este cel mai mare afluent al Nistrului şi, totodată, cel mai mare râu care izvorăşte şi curge integral pe teritoriul Republicii Moldova. Izvoarele râului se află lângă satul Rediul Mare din raionul Donduşeni, lungimea sa fiind de 286 km. Pe Răut sunt situate oraşele Bălţi, Floreşti şi Orhei. n istoriografie numele acestui râu este atestat în „Letopiseţul Ţării Moldovei” de Grigore Ureche şi, într-un fragment adiţional al lui Misail Călugărul prin care se menţionează că în 1475, pe când Ştefan cel Mare se afla la Vaslui după biruinţa asupra turcilor la Podul Înalt, i-au venit olăcari (curieri) de la Soroca înştiinţându-l: cazacii au intrat în ţară şi pradă. Decii Ştefan Vodă neputând suferi pre neprieteni a-i lăsarea să-i strice ţara, ce îndată cu ai săi, cu câţi era, i-au căutat a merge, unde s-au şi tâmpinat cu acea oaste căzăcească pe Răutu la Grumădzeşti (astăzi satul Serbeşti, raionul Floreşti). Fiindu cazacii în pradă răşchiraţi şi lovindu-i noaptea fără veste, fură biruiţi cazacii.[1] Despre unele lupte pe malurile acestui râu scria în cronica sa şi Miron Costin: Răutul servea domnilor Moldovei şi ca reper pentru delimitarea unor unităţi administrativ-teritoriale în ţinutul Soroca: Ocolul Răutului, în care intrau sate de pe malul stâng, (în temei, din actualul raion Floreşti), şi Ocolul de peste Răut, (cuprinzând localităţi de pe malul drept din actualele raioane Sângerei şi Floreşti), precum şi târgul Bălţi.[2] Râul Răut a reprezentat un interes deosebit pentru militarii ruşi, care, după 1812, au cercetat valea lui, trecând-o şi pe hărţile topografice ale statului-major al armatei ruse. Iată ce scria Zamfir Arbore în „Dicţionarul geografic al Basarbiei” comentând acele hărţi: Răutul, râu, în jud. Soroca, Bălţi şi Orhei. Formează un bazin special, care ocupă partea de mijloc a Basarabiei de la N., dând acestei părţi un caracter special. Izvoarele sale sunt în jud. Soroca, de lângă satul Rediul Mare (actualmente raionul Donduşeni – n.a.). Aici, de prin hârtoapele văii Rădiul Mare, se adună apele acestui râu, care apoi străbat o întindere de peste 200 de verste, revărsându-se în Nistru, lângă satul Ustia, în dreptul târguşorului Dubăsari. Din stânga râul primeşte râuleţele Cubolta, Căinar, Camenca, Dobruşa, Sagala, Cohîlnic şi Brizincea; din dreapta – Copăceanca, Răuţel, Soloneţ, Ciuluc, Cula, Vaticiul şi Ivancea. Afluenţii din stânga curg aproape paralel Răutului, împresuraţi de nişte văi adânci şi despărţiţi de înălţimi. Afluenţii din drapta întâlnesc Răutul aproape perpendicular, văile lor sunt largi, ca şi valea Răutului, şi acoperite cu mlaştini şi bălţi. Râul Răut, în cursul său, formează multe mlaştini mari [...] Pe valea Răutului sunt şi multe heleşteie. Solul acestei văi posedă sedimente de sare. [...] începe de lângă satul Scăieni, unde se uneşte cu văile Donduşeni, Rădiul Mare şi a treia vale fără nume special. Până la Bălţi valea Răutului are direcţiunea S.-E. Iar de aici se îndreaptă spre E. Până la satul Gura Camencii, avînd o lungime de peste 35 km, după harta statului-major rus; apoi, până la satul Căzăneşti, merge spre S.-E. De la acest sat şi până la satul Ustia de pe malul Nistrului, valea are o lungime de 90 km [...] În valea Răutului se află 67 sate, 2 oraşe şi 4 colonii evreieşti [...] La Scăieni, unde e capul văii, înălţimea locului e de 72 stânjeni de-asupra nivelului mării de pe harta statului-major rus, iar lângă Orhei de abia 18 stânjeni deasupra nivelului mării.[3] Cât despre hidronimul Răut, doctorul habilitat în filologie, specialist în toponimie şi hidronimie, Ion Dron specifică: Hidronimul coboară la un termen (variativ est-indoeuropean târziu) raut cu înţelesul de „rîu”. Numele Răut este moştenit de românofoni din substratul daco-getic fără vreo filieră slavă (cuvântul slav revet’ în tratarea provenienţei Răutului ţine de domeniul fanteziei) chiar dacă ar fi cazul să presupunem şi să admitem că daco-geţii ar fi însuşit termenul raut din graiurile sarmanţilor, pătrunşi efectiv în Moldova după înfrângerea dacilor de către romani în anii 105-106.[4]