Reproşul

Înainte de a face observaţii trebuie să fii sigur că eşti impecabil în faţa lor iar bumerangul nu te mai recunoaşte. Ca să te mulţumescă altcineva trebuie să fii în primul rând mulţumit de tine. Da, clişeu şi adevăr. De asemenea, există şi varianta în care se întâmplă invers: numai tu deţii cifrul magic, drept pentru care, orice ar face sau spune cineva din exterior, nu va acoperi niciodată cerinţele tale. Este obositor să pretinzi dar şi mai mult să ridici ştacheta atât de sus încât poţi ajunge la un moment dat unicul proprietar al unei insule. Reproşurile te ţin la distanţă de oameni, indiferent că o faci în mod vizibil sau doar în gând. Pentru asta, atitudinea ta nu poate fi de inferioritate altfel devii mărinimos. Cu cât se întâmplă mai des şi consistent, oricât de bine intenţionat ai fi, te izolezi şi te încoronezi peste vasalii din mintea ta. Ce anume-ţi oferă dreptul de a te cocoţa pe culmea virtuţii şi de a răspândi de acolo pseudo-lumina? Ar putea fi dorinţa de autodepăşire dar atunci când ai prea multe de demonstrat, rămân prea puţine de apreciat. De copii am fost învăţaţi să-i ascultăm cu sfinţenie pe cei care folosesc degetul arătător cu dojenire. Sensul tinde să devină unic, părerile copiilor nefiind luate prea mult în seamă. Ţi se arată pentru a nu repeta greşelile din istorie. Ţi se deschid ochii forţat şi vezi în ceaţă. Te împiedici, te ridici şi în cele din urmă alegi singur momentul pentru evenimentele în care trebuie să vezi dincolo de aparenţe. În tot acest timp, poţi sta pe întuneric şi să nu ştii. Reproşurile sunt bune până la un punct. Când îţi asumi toate năbădăile şi răspunzi în unanimitate pentru ele, poţi fi liber o vreme. Şi cum în astfel de situaţii nu există punct, repetiţia devine atât recapitulare cât şi o triere a grâului de neghină.