Contrabasul (italiană contrabbasso, franceză contrebasse, basse double, germană Kontrabass, Bassgeige, engleză double bass, rusă kontrabas) este cel mai mare instrument muzical cu coarde şi arcuş cu o largă răspândire. În partitura de orchestră, se scrie prescurtat „Cb.” sau „Kb.”. Raportat la notarea în partitură, sunetul contrabasului este cu o octavă mai jos decât cel al violoncelului. Cel mai adesea, la contrabas se cântă cu mâna stângă pe tastieră, iar mâna dreaptă trage arcuşul peste corzi sau le ciupeşte cu degetele (tehnică numită pizzicato).Folclorul românesc, unde instrumentul a pătruns târziu, recunoaşte următoarele denumiri pentru contrabas: bas (vezi articol), broancă, gordună mare („gordună” fără altă specificaţie, se va numi violoncelul) sau rareori gordun.
Origini şi dezvoltarea instrumentului
Printre strămoşii contrabasului sunt cel puţin cinci feluri de instrumente. Între ele trebuie amintită în primul rând viola-contrabas (violone), reprezentanta basului profund în familia violei da gamba („familia violelor”). Acordajul ei, corespunde în notaţie cu cel al violei de gamba, însă sună cu o octava mai jos. Registrul grav era reprezentat şi de lira cu cea mai mare dimensiune, numită archiviola da lira sau lirone. Numărul coardelor sale ajungea uneori până la 24. Pe tastiera ambelor instrumente erau montate bare metalice (italiană traversino, franceză tons, germană Bünde, engleză frets, rusă liadi – uneori se foloseau în locul barelor, aţe speciale înnodate în jurul gâtului, mobile şi pretabile la acordaje variate), împărţind-o astfel în semitonuri şi înlesnind formarea sunetelor.În afara instrumentelor amintite, altele asemenea cu arcuş folosite în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea sunt cunoscute având diferite dimensiuni şi, de regulă, cinci coarde (exemple: basso di camera, bassetto, Halbviolon ş.a.). Numărul de cinci coarde nu s-a dovedit a fi practic; din cauza marii tensiuni, acordajul nu rezista. Către mijlocul secolului al XVII-lea s-a trecut la patru coarde. Experimental s-a mai construit un instrument numit cellone, pentru a găsi o tranziţie între violoncel şi contrabas. Acesta se acorda în Sol, re, la, mi şi se nota la octava inferioară (ca la contrabas). Nici acest instrument nu s-a răspândit.
Contrabasul modern
Forma contrabasului actual se deosebeşte întructva de instrumentele din familia violei da gamba. Corpul său se subţiaza în sus, curbura de la mijloc fiind mai pronunţată. Cele patru coarde se acordează în cvarte. Mai nou, pe instrumentele prevăzute cu o tastiera lată se pune şi o a cincea coardă (progresele tehnice făcute în construcţia instrumentelor permit acest lucru, problema tensiunii şi a stabilităţii acordajului fiind rezolvate). Acea a cincea coardă are de obicei înălţimea la o terţă mare sub coarda cea mai gravă (Mi), adică Do. Este utilă pentru piesele care cer note foarte grave, obţinute altfel prin reacordarea (scordatura) unui contrabas cu patru corzi.Pentru acordajul la patru corzi, un paralelism de remarcat este cel cu chitara bas. Totuşi, când se folosesc cinci corzi, a cincea va fi, în cazul chitarei bas, Si şi nu Do (deci, cu un semiton mai jos).
