Blues

Muzica blues este un gen muzical vocal şi instrumental, derivat din cântecele de muncă (work songs) şi gospel ale populaţiei afro-americane. Născut la sfârşitul secolului al XIX-lea, a avut o influenţă majoră asupra muzicii de consum, mai întâi în Statele Unite ale Americii şi apoi în restul lumii, întrucât influenţe ale genului au pătruns în muzica de jazz, rhythm and blues, muzica rock, country, pop şi chiar şi în muzica simfonică. Un muzician care este specializat pe genul blues se numeşte bluesman (engl. „om de blues”; pl. bluesmen). Istorie: Muzica blues a anilor treizeci este definită prin sintagma „blues rural”, formă primară a folclorului afro-americanilor care a avut un rol însemnat şi la naşterea genului jazz. Influenţele mai apropiate de publicul larg ţin însă de cealaltă latură a genului, numită „blues urban”; dezvoltarea acestei a doua expresii a muzicii de blues având loc o dată cu înflorirea metropolelor americane (Detroit, Chicago ş.a.). Blues-ul urban se foloseşte de tehnologiile apărute cu nu mult timp în urmă, de captare a sunetului şi amplificare prin electromagnetism. În anii 1940, blues-ul importat de lumea jazz-ului cunoaşte o importantă evoluţie, anume apariţia blues-ului minor, ale cărui acorduri de bază se formau pe baza unei game minore naturale şi nu a uneia majore. Stilul Chicago blues, promovat mai ales de casa de discuri Chess Records (fondată în 1948), are ca reprezentanţi pe Elmore James, Muddy Waters, T-Bone Walker etc. Acesta din urmă a fost mentorul chitaristului B.B. King, exponent al generaţiei următoare de bluesmen; alţi chitarişti porniţi din contextul blues vor pioniera tot acum genul muzical numit rock and roll (Bo Diddley, Chuck Berry). La mică distanţă de aceştia se află chitariştii care au debutat în anii şaizeci, dedicaţi muzicii rock; chiar şi în cazul acestora, punctul de reper a fost tot muzica blues, a cărei versiune mai ritmată (eventual cu efect swing) şi mai agresivă ca sonoritate a primit numele de blues rock. Din acest subgen se vor dezvolta de-a lungul deceniului speciile rock psihedelic şi, mai apoi, rock progresiv; subgenul folk rock, apărut în S.U.A. la jumătatea şaizecilor, preia de asemenea elemente de blues, dar le include într-o configuraţie mai complexă. Modul de blues nu a fost părăsită de lumea muzicii rock nici până astăzi, fiind un excelent instrument de improvizaţie atât pentru chitaristul de jazz, cât şi pentru cel de rock. Pianistul Mircea Tiberian explică stabilitatea atât de mare a acestui mod prin simetria construirii sale (din două structuri de cvartă perfectă identice). Dintre chitariştii de rock care au explorat sonorităţile blues, trebuie amintiţi: Eric Clapton, Jimi Hendrix, Angus Young ş.a. Muzica de blues s-a dezvoltat de-a lungul secolului XX pe trei căi: filiera proprie (a muzicienilor care s-au păstrat în stilistica anilor '40-'50 şi au importat puţine elemente din alte genuri), cea a jazz-ului şi cea a muzicii rock. Artificiile specifice blues-ului au sprijinit mult dezvoltarea jazz-ului la începuturile sale, oferind material valoros pentru stilurile boogie-woogie (la pian) şi swing (în general). Odată cu apariţia manierei de interpretare bebop, modul de blues a fost folosită tot mai rar, dar structura armonică a blues-ului a fost îmbogăţită cu mult. Stilul jazz cool este primul care experimentează în mod susţinut schimbări de metru sau de formă, astfel încât ansamblurile conduse de trompetistul Miles Davis propun blues în 8 sau 16 măsuri. Hard bop se sincronizează cu primii ani de succes ai muzicii rock and roll, iar în consecinţă modul de blues stârneşte din nou interes interpreţilor de jazz; din acest moment, blues-ul va pendula între interesele muzicienilor de rock şi ale celor de jazz, făcând carieră în rock-ul psihedelic şi progresiv, jazz fusion (împletire dintre rock şi jazz, anii 1970) şi acid jazz.