Uranus este zeitatea greacă ancestrală a Raiurilor, un zeu suprem timpuriu. Uranus a fost fiul şi partenerul Gaiei tatăl lui Cronos (Saturn) şi al ciclopilor şi titanilor (predecesorii zeilor olimpici). Uranus, prima planetă descoperită în vremurile moderne, a fost descoperită de William Herschel în timp ce scruta sistematic cerul cu telescopul personal pe 13 martie 1781. A fost de fapt văzută de mai multe ori, fiind însă ignorată, deoarece era considerată o altă stea obişnuită (cea mai timpurie semnalare a sa a fost făcută în 1690 când John Flamsteed o considera 34 Tauri). Herschel a numit-o „Georgium Sidus” (Planeta Georgiană) în onoarea patronului său, Regele George al III-lea al Angliei; alţii i-au zis „Herschel”. Numele de „Uranus” a fost propus pentru prima dată de Bode în conformitate cu numele altor planete inspirate din mitologia clasică, însă nu a intrat în uz până în 1850. Uranus a fost vizitată doar de o navă, Voyager 2 pe 24 ianuarie 1986. Caracteristici Majoritatea planetelor se învârt pe o axă aproape perpendiculară pe planul eliptic, însă axa lui Uranus este aproape paralelă cu elipsa. La trecerea lui Voyager 2, polul sud al lui Uranus era orientat aproape direct înspre Soare. Aceasta conduce la ciudatul fapt prin care regiunile polare ale lui Uranus recepţionează mai multă energie de la Soare decât regiunile ecuatoriale. Uranus este totuşi mai caldă la ecuator decât la poli. Mecanismul care stă la baza acestor fapte este necunoscut. Ba chiar este neclar care dintre polii lui Uranus este polul nord. Fie înclinaţia axei sale este puţin peste 90 de grade şi atunci rotaţia sa este directă, fie este puţin sub 90 de grade şi rotaţia este retrogradă. Problema este că trebuie trasă o linie despărţitoare “undeva”, pentru că în cazul lui Venus de exemplu, nu este clar dacă rotaţia este chiar retrogradă (şi nu cumva o rotaţie directă cu o înclinaţie de aproape 180 de grade). Este posibil ca acest fenomen să fi fost provocat de o ciocnire cu un obiect cosmic imens. Datorită orientării sistemului uranian şi a traseului lui Voyager 2 prin el, descoperirile navetei s-au produs în acelaşi interval de timp. Un strat înalt de dispersie de fum şi praf gen smog au fost găsite în zona polului luminat de soare al planetei. Oamenii de ştiinţă au numit radiaţia ultravioletă emanând din această zonă "strălucire de zi". Uranus este compusă în mare parte din stânci şi felurite gheţuri, cu doar 15% hidrogen şi puţin heliu (în contrast cu Jupiter şi Saturn care conţin mai mult hidrogen). Uranus (şi Neptun) sunt în multe privinţe similare sub aspectul miezului cu Jupiter şi Saturn mai puţin stratul imens de hidrogen metalic lichid. S-ar zice că Uranus nu ar avea un miez stâncos ca şi Jupiter şi Saturn, dar mai degrabă materialul său este mai mult sau mai puţin distribuit uniform. Atmosfera lui Uranus este de aproape 83% hidrogen, 15% heliu şi 2% metan. Ca şi celelalte planete gazoase, Uranus are grupări de nori care se plimbă rapid. Dar sunt foarte mici, vizibile numai printr-o mărire semnificativă a imaginilor luate de pe Voyager 2. Observaţii recente ale lui HST arată nori mai mari şi mult mai bine pronunţaţi. Observaţii HST ulterioare arată chiar mai multă activitate. Uranus nu mai este planeta plictisitoare şi seacă pe care a văzut-o Voyager. Acum este clar că diferenţele au apărut datorită efectelor sezoniere, din moment ce Soarele se află în prezent la o latitudine Uraniană mai joasă, care ar putea cauza efecte mai pronunţate asupra vremii de la zi la noapte. Până în 2007 Soarele va fi direct deasupra ecuatorului lui Uranus. Culoarea albastră a lui Uranus se datorează absorbţiei culorii roşii a metanului în atmosfera superioară. Ar putea să existe benzi de culoare ca şi pe Jupiter însă sunt ascunse vederii de stratul protector de metan. Modelul de centuri latitudinale din atmosferele altor planete gigant se menţine şi la Uranus în ciuda orientării sale. Câţiva nori de metan din atmosferă au indicat prezenţa unor vânturi de aproape 374 mi/h (aproape 160 m/s) la latitudini medii. Câmpul magnetic al lui Uranus prezintă o ciudăţenie şi anume: nu este centrat în centrul planetei, ci, dimpotrivă, este înclinat cu aproape 60 de grade faţă de axa de rotaţie. Este generat cel mai probabil de o mişcare la adâncimi relativ reduse în interiorul lui Uranus. Uranus este uneori abia vizibil cu ochiul liber pe un cer nocturn senin; este însă uşor de reperat cu un binoclu (dacă ştii unde să te uiţi exact). Un telescop astronomic va arăta un disc mai mic. Există câteva site-uri web care arată poziţia curentă a lui Uranus (şi a altor planete) pe cer, dar pentru a o găsi cu adevărat e nevoie de hărţi mult mai precise. Astfel de hărţi pot fi create cu un program planetar cum ar fi ‘’Starry Night’’.
