Viaţa şi opera
Nu se cunoaşte data exactă a naşterii artistului; se presupune că s-ar fi născut între 1488 şi 1490 la Pieve di Cadore, în Munţii Dolomiţi. Tatăl său avea diverse funcţii publice, printre care aceea de căpitan al miliţiei locale şi inspector minier. Când avea în jur de 10 ani, Tiziano este trimis împreună cu fratele său Francesco la atelierul lui Sebastiano Zuccato din Veneţia, pentru a deprinde arta mozaicului. Nu va rămâne totuşi multă vreme aici şi nici, mai târziu, în atelierul lui Gentile Bellini, căci "nu putea suporta stilul sec şi elaborat al acestuia" (Lodovico Dolce). Doar la atelierul lui Giovanni Bellini (fratele lui Gentile), Tiziano va rămâne câţiva ani. Acolo îl întâlneşte pe pictorul Giorgio da Castelfranco, cunoscut sub numele de Giorgione, cu care va colabora, învăţând atât de mult de la acesta, încât criticii ezită, neştiind căruia dintre ei să-i atribuie paternitatea unor pânze din acea perioadă. În anul 1508, Giorgione îi cere lui Tiziano să-l ajute la pictarea frescelor de la Fondaco dei Tedeschi. Începe să primească el însuşi comenzi şi în 1511 pictează trei fresce pentru Scuola di Sant'Antonio din Padova şi tabloul "Cristos pe drumul Calvarului". În anul 1513, cardinalul Pietro Bembo, om de cultură umanist, îl chiamă la Roma. Tiziano ştie să profite de această ocazie, înştiinţează autorităţile veneţiene că ar prefera să rămână în oraş şi, - la moartea lui Giovanni Bellini în 1516 - fu numit succesorul lui în funcţia de pictor oficial al Republicii Veneţia. Avea pe atunci numai 25 de ani. În Veneţia pictează multe portrete, fascinante redări ale frumuseţii feminine surprinse în ipostaza Florei sau a Salomeei, precum şi "Înălţarea Fecioarei", o pânză de dimensiuni vaste, integrată în interiorul bisericii călugărilor franciscani din Frari. Între timp, Alfonso d'Este îi comandă trei tablouri pe teme mitologice: "Bachus şi Ariadna", "Sărbătoarea lui Venus" şi "Bachanala". Artistul va lucra mai mulţi ani (1518-1523) la aceste "poeme" - după cum le numeşte - fără a neglija alte comenzi şi tematici. În anii 1523-1525 se duce în câteva rânduri la Ferrara, unde cunoaşte pe Federico II Gonzaga, marchiz de Mantova, şi pe Isabella d'Este, muza şi mecena artiştilor. În Ferrara, Baldasare Castglione scrie "Curteanul" - operă care va fi studiată apoi în întreaga Europă apuseană. După devastarea Romei ("Sacco di Roma") de către armatele imperiale ale lui Carol Quintul în 1527, mulţi fugari sosec la Veneţia. Printre ei se află vestitul arhitect Jacopo Dansovino şi exegetul Pietro Aretino, cel mai "caustic" condei al Italiei. Amândoi vor deveni prietenii cei mai apropiaţi ai lui Tiziano. În anul 1525, Tiziano se căsătoreşte cu Cecilia Soldano, fiica unui bărbier, de la care are doi fii, pe Pomponio şi Orazio. Când în 1930 se naşte fiica Lavinia, soţia sa se îmbolnăveşte şi moare. În anul 1530, papa recunoaşte supremaţia lui Carol Quintul şi-i aşează pe cap coroana de fier a împăraţilor romani. Graţie intervenţiilor lui Aretino, lui Tiziano i se încredinţează în 1548 sarcina de a face portretul suveranului. Se spune că împăratul admira atât de mult arta lui Tiziano, încât - în timp ce îi poza - s-a aplecat să ridice pensula care îi căzuse artistului din mână, zicând: "Tiziano este demn să fie slujit de un Cezar; suntem în posesia mai multor principate, dar avem un singur Tiziano". Vreme de un sfert de veac, Tiziano va lucra pentru Carol Quintul. Primeşte în schimb bani, privilegii şi titlul de conte al imperiului. Când în 1556 împăratul abdică pentru a se retrage în mănăstirea din Yuste, printre puţinele lucruri pe care le va lua cu sine se află şi tablourile lui Tiziano. În rândul curţilor princiare la care are acces intră şi Urbino. Pentru principele della Rovere execută minunatul nud "[Venus din Urbino"][1]. Tiziano pictează aproape totul: portrete, peisaje, scene mitologice debordând de erotism şi scene religioase. În anul 1545 pleacă la Roma, unde pictează portretul Papei Paul al III-lea şi obţine cetăţenia "Cetăţii Eterne". Curând se întoarce totuşi la Veneţia. Acum artistul pictează mai mult pentru sine, pânze minunate, care anunţă pictura generaţiilor viitoare. În 1566, este ales membru la "Accademia del Disegno di Firenze", împreună cu Andrea Palladio şi Jacopo Tintoretto. Tiziano moare pe 27 august 1576, în timpul epidemiei de ciumă. Ca urmare a deciziei Senatului, în pofida prevederilor de igienă, scapă de groapa comună şi este înmormântat lângă biserica "Santa Maria dei Frari" din Veneţia.
Pictura lui Tiziano
Tiziano dezvoltă un stil personal al culorilor, care veneau aplicate în mod rapid, câteodată imprecis, fără desene pregătitoare: rezultatul este o expresivitate directă, figurile sunt mai vii şi reale. Este unul din cei mai prestigioşi portretişti şi cu siguranţă cel mai influent. Adesea introduce accesorii, un câine sau un instrument muzical, iar atitudinea personajelor sale este foarte naturală. Femeile reprezentate sunt frumoase şi senzuale, cu păr lung care cade pe spinarea nudă, într-un cadru simbolic sau alegoric. Pictura "Venus la oglindă" demonstrează ce efect coloristic reuşeşte Tiziano să obţină folosind o paletă de culori redusă. Cu acest tablou, Tiziano participă la o dezbatere pe tema artei: muzica ar trebui să fie de acelaşi rang şi de aceiaşi importanţă pentru om ca frumuseţea vizuală, reprezentată de artele frumoase.
Moştenirea lui Tiziano
Unul dintre primii care şi-a definitivat ucenicia în atelierul lui Tiziano a fost Paris Bordone, care însă îşi amintea cu regret: "acestui om nu-i plăcea să-şi transmită cunoştinţele altora, nici atunci când cenicii îl rugau în genunchi...". Singurul mare pictor care a reuşit să profite de pe urma timpului petrecut în atelierul său a fost El Greco. Creaţia lui Tiziano a exercitat touşi o influenţă extraordinară asupra întregii picturi europene. Pentru pictorii secolului al XVII-lea, Velazquez, Rubens, Caravaggio, van Dyck şi Rembrandt, Tiziano va deveni un adevărat mit. Maniera lui de folosire a culorilor influenţează artişti de fctură diferită, precum Poussin, Watteau şi Goya. În secolul al XIX-lea, printre admiratorii lui Tiziano se numără Manet, Delacroix şi Cézanne.
