Stejarul

Stejarul (Quercus robur), este un arbore din zona temperată, înalt, cu ramuri puternice, noduroase, coroană largă şi bogată. Scoarţa stejarului este de culoare brun-negricioasă, aspră, adânc brăzdată, adăpostind adesea o micro-faună activă (în special furnici şi anumite specii de gândaci). Frunzele sunt lobate, cu 4-8 perechi de lobi. Peţiolul este scurt (4-8 cm). Stejarul înfloreşte în luna mai. Fructul este achenă (ghindă). Se întâlneşte mai ales la câmpie şi în zonele colinare, foarte rar la deal. În afară de pădurile curate de stejar, numite stejărete, stejarul se găseşte şi în amestec cu alte foioase, în aşa-numitele păduri de şleau. Este răspândit în Europa, Asia Mică şi alte câteva zone asiatice, Africa de Nord. În trecut era mult mai răspândit, de multe ori în amestecuri cu fagul şi alte foioase.
Utilizarea stejarului
Ghinda a fost folosită de-a lungul timpului atât la hrana porcilor, fiind foarte apreciată şi de mistreţi, alături de jir, cât şi la confecţionarea de coliere şi păpuşele pentru copii, şi chiar la unele piese de mobilier sau "bibelouri" rustice. Scoarţa de stejar este folosită din antichitate în tăbăcărie, deoarece conţine mari cantităţi de tanini foarte eficienţi în prelucrarea pielii. Lemnul de stejar este lemn preţios, de calitate superioară, mai ales dacă este uscat corespunzător. Lemnul de stejar uscat natural, având peste 12 ani vechime, este scump, fiind folosit pentru mobilă de lux, iahturi de lux, construcţii de lux, etc. Aproape două secole traversele de stejar au fost folosite cu mult succes în dezvoltarea căilor ferate, doar recent începând înlocuirea lor conform noilor tehnologii de transport. Lemnul de stejar se foloseşte pe scară largă în construcţiile de lemn sau mixte, iar în industria mobilei, acolo unde nu se găseşte, este una din principalele varietăţi imitate, alături de nuc şi cireş. Scoarta de stejar este folosită din antichitate în tăbăcărie, deoarece conţine mari cantităti de tanini foarte eficienţi în prelucrarea pielii.