Pielea (cutis) constituie un înveliş neîntrerupt care se continuă la nivelul marilor orificii (gură, nas, etc.) cu o semimucoasă (parţial keratinizată) şi care, în interiorul cavităţilor respective, devine o mucoasă propriu-zisă. Pielea reprezintă o suprafaţă receptorie extrem de vastă, care asigură o sensibilitate diversă, protejează corpul de leziuni mecanice şi microorganisme, participă la secretarea unor produse finale ale metabolizmului şi îndeplineşte de asemenea un important rol de termoregulaţie, execută funcţiile de respiraţie, conţine rezerve energetice, leagă mediul înconjurător cu tot organismul. Suprafaţa
Suprafaţa pielii nu e uniformă, pe ea fiind prezente orificii, cute şi proeminenţe. Orificiile sunt de 2 tipuri: unele sunt mari, conducând în cavităţile naturale (gură, nas etc.) altele sunt mici, de-abia vizibile cu ochiul liber, dar bine vizibile cu lupa. Ultimele răspund fie foliculilor piloşi (din acestea răsar fire de păr), fie glandelor sudoripare ecrine (porii). Toate orificiile, dar mai ales cele mari, precum şi cele foliculare, sunt intens populate de microbi, fenomen ce explică frecvenţa mare a foliculitelor. Orificiile foliculare reprezintă totodată şi locul unde absorbţia percutanată a apei, electroliţilor, medicamentelor (unguente, creme etc.) şi altor substanţe, este maximă. Cutele pielii sunt de 2 feluri: congenitale (sau structurale) şi funcţionale, ultimele apărând odată cu îmbătrânirea şi scăderea elasticităţii. Cutele structurale sunt fie cute mari (plica axilară, inghinală etc.), fie microcute. Cutele mari au unele particularităţi fiziopatologice ca: umiditatea mai mare faţă de restul pielii, un pH alcalin sau neutru, pilozitate mai accentuată. Datorită acestor caractere, ele pot prezenta unele îmbolnăviri specifice ca: micoze, fisuri, intetrigo etc. Cutele mici sau microcutele sunt prezente pe toată suprafaţa pielii reunind orificiile porilor; ele determină astfel mici suprafeţe romboidale, care constituie expresia unei elasticităţi normale. Aceste microcute dispar la nivelul cicatricelor, în stările de atrofie epidermică sau de scleroză dermică (sclerodermice). La nivelul palmelor şi plantelor microcutele sunt aşezate în linii arcuate dispuse paralel, realizând amprentele, cu caractere transmisibile ereditar, importante pentru identificarea juridică a individului. Crestele dintre cute, dispuse de asemenea în linii paralele, prezintă pe ele orificiile porilor sudoripari. Cutele funcţionale se constituie ca urmare a scăderii elasticităţii cutanate şi a contracţiilor musculare (riduri). Culoarea pielii depinde de : cantitatea de pigment melanic care conferă nuanţe de la pielea albă (lipsa pigmentului), până la cea neagră (excesul de melanină). Cantitatea de melanină este determinată genetic, dar variaţiile culorii pielii, după latitudinea geografică (de la pol la ecuator), arată şi o adaptare. Melanina variază între anumite limite şi în funcţie de expunerea la razele ultraviolete. Gradul de vascularizaţie capilară determină nuanţa roz-roşie. Vascularizaţia mai abundentă a feţii produce şi anumite particularităţi morbide regionale: bolile congestive ale feţii sunt mai numeroase. Culoarea pielii depinde şi de cantitatea de hemoglobină (paloarea în anemii). Pielea copiilor mici este bogat vascularizată şi mai subţire, motiv pentru care e roză. Grosimea pielii influenţează culoarea ei: pielea copiilor mici e mai subţire şi e roză, pielea de pe palme şi plante are o culoare gălbuie datorită stratului cornos (keratinei) mai ales în condiţii de hiperkeratoză. Abundenţa keratohialinei (strat granulos) conferă pielii o culoare albă. Mucoasele sunt mai subţiri decât epidermul; keratina, keratohialina şi melanina, în mod normal, la acest nivel, lipsesc, astfel că ele sunt transparente, permiţând să se perceapă vascularizaţia din profunzime, de unde culoarea lor roşie. În stările leucoplazice (leucos=alb) apare keratina şi keratohialina şi suprafeţele morbide devin albe şi mai rugoase. Pigmentogeneza copiilor sub 1 an este deficitară şi acomodarea lor la razele solare e deficitară, la ei apărând mai uşor arsurile actinice, după expuneri la soare sau raze ultraviolete. Suprafaţa pielii, la un om matur şi talie mijlocie, e de 1,5-1,8 m2. Greutatea ei totală corespunde la circa 20% (în medie 14-16 kg), din care circa 15% reprezintă hipodermul (cu variaţii largi în raport cu corpolenţa), circa 5% de derm şi sub 1% de epiderm. Grosimea pielii variază după regiuni: e subţire pe faţă, frunte, genitale, este mai groasă pe toracele anterior,abdomen şi marile pliuri. Grosimea creşte la spate şi pe suprefeţele extensorice ale membrelor, cea mai groasă e la palme şi tălpi. Dintre straturile pielii epidermul e cel mai subţire (între 0,03 şi 1 mm), dermul este mai gros (are între 0,5-0,8 mm la faţă, 2 mm pe torace şi 2,5), iar hipodermul are variaţii mari regionale. Elasticitatea pielii se datorează, în primul rând sistemului fibrilar dermic şi mai ales fibrelor elastice. Datorită lor pielea e depresibilă. La elasticitatea ei contribuie şi paniculul adipos, ai cărui lobuli grăsoşi, înveliţi într-un ţesut conjunctivo-elastic, funcţionează ca nişte mingi minuscule de cauciuc ce se deprimă la apăsare, după care însă revin la forma anterioară. Elasticitatea scade cu vârsta şi dispare în stările edematoase sau de scleroză cutanată. Datorită elasticităţii, plăgile devin mai mari decât suprafaţa secţionată, iar excizatele de piele (grefele) mai mici decât suprafaţa prelevată. Mobilitatea pielii este variabilă: faţă de planurile profunde este uşor mobilizabilă la faţă, torace, membre, penis şi puţin mobilizabilă la nivelul palmelor, tălpilor, pe pavilioanele urechilor şi pe aripile nazale. Ea scade în procesele de scleroză (cicatrici, scleroze secundare, sclerodermii esenţiale).
