Uneori cred că nu toată lumea merită să fie părinte.
Da, părinţii îşi iubesc de cele mai multe ori copiii, însă chiar şi în aceste condiţii cred că persoanelor care se decid să conceapă şi să aducă pe lume un copil, ar trebui să li se predea obligatoriu un curs la finalul căruia să susţină un examen pe bază de „admis” sau „respins”. Pentru orice pe lumea asta ai nevoie de permis, e necesar să treci un examen sau să susţii un test, un chestionar, ceva. Orice. Înainte de a intra la şcoală, eşti testat (chiar dacă superficial) din punct de vedere psihologic. Înainte de a te căsători ai de făcut o serie de teste medicale. Pentru a pescui, ai nevoie de permis de pescuit. Pentru ca cineva să te considere capabil a ocupa un post bine plătit într-o organizaţie corporatistă, e nevoie să fii acceptat la universitate, să parcurgi nişte ani de studii, să susţii un examen de licenţă etc. Pentru a conduce maşina, ai nevoie de permis de conducere. Şi altele asemenea.
Mi se pare surprinzător cum în cazul adopţiilor, părinţii sunt testaţi şi para-testaţi înainte de a li se permite înfierea unui copil. Pe lângă monitorizarea lor atentă din punct de vedere financiar pentru a se depista dacă deţin resursele necesare creşterii unui copil, sunt supuşi şi unui număr de teste psihologice. Părinţii naturali sunt supuşi de către cineva vreunui test? Oricine, oricând poate face câţi copii doreşte fără a dovedi cuiva în vreun context sau altul dacă este într-adevăr capabil să ofere o educaţie corespunzătoare odraslei lor (şi, desigur, sprijin emoţional). Toţi părinţii se descurcă foarte bine să îşi aducă micuţii pe lume, dar mult mai puţini sunt capabili să se descurce cum se cuvine acţionând în folosul copilului, susţinând dezvoltarea psihică oportună a acestuia.
Asta e. Nu ai ce să le faci, chiar dacă cel puţin în ultima vreme ai dese conflicte cu ei. Nu te apuca să le reproşezi că te-au făcut, de ce te-au făcut, de ce au adus copii pe lume, de ce nu te înţeleg. Probabil este o caracteristică a majorităţii părinţilor. Tu ştii că eşti iubit de ei, doar că uneori ţi se pare că nu ţi-o arată aşa cum ai dori tu.
V-aţi certat. Din nou. Nu te gândi că vei reuşi prin forţă să modifici comportamentul părinţilor tăi. Chiar dacă ai vrea, nu vei izbuti. Gândeşte-te ce efect au cuvintele răstite de mama sau tatăl tău asupra ta. Niciunul, nu-i aşa? Câteodată au, dar numai atunci când respecţi din pricina fricii cerinţele lor impuse cu forţa. Deci, nicidecum de bunăvoie. Crezi că tu poţi să trezeşti frica în ei încât să îi faci să se schimbe? Nu prea văd cum. Aşa că hai să ne gândim la alte variante de a îi face să te înţeleagă. Nu îi poţi obliga să fie într-un anume fel. Şi nici ei nu pot face asta cu tine.
Ştiu că te enervează. Simţi nevoia să ţipi, să le arunci cuvinte grele în faţă? Nu o face! Ei nu vin cu deschidere către tine. Tu nu te duci cu deschidere către ei. Ce faci în cazul acesta? Renunţi? Spui „adio” dorinţelor tale doar pentru că părinţii tăi sunt „încuiaţi”? Ţi se pare că în viaţă lucrurile sunt ori albe ori negre? Crezi că nu mai sunt şi alte variante cu excepţia impunerii forţate a punctului tău de vedere sau renunţarea la punctul tău de vedere? Să ştii că pe parcursul unei vieţi, rareori există alb sau negru. De obicei totul e gri (nu îmi sună prea optimist ce tocmai am spus adineaori). Poţi apela la compromis sau la cooperare. Nu e obligatoriu să cedezi tu sau să cedeze ei. Lucrurile se pot întâmpla şi pe jumătate cum vrei tu sau puteţi găsi o altă variantă la care nici tu, nici ei nu v-aţi gândit.
De exemplu:
Tu doreşti să te duci la petrecerea colegului de bancă, iar ei nu vor să te lase. Crezi că ai doar două variante? Ori te duci şi stai până când se crapă de ziuă (varianta ta), ori stai acasa (varianta lor). Nu. Să ştii că există şi versiuni de mijloc. În primul rând trebuie să încerci a purta o discuţie calmă cu ei cu privire la motivele pentru care nu te lasă. Dacă tatăl tău îţi spune, de pildă: „Nu te duci pentru că ştiu eu că vei veni la ziuă, iar eu şi mama ta vom muri de îngrijorare.”, îţi va fi clar că problema e de fapt dată de ora de întoarcere care se aşteaptă să fie 6-7 dimineaţa (în timp ce motivul ascuns este de fapt lipsa lor de încredere în tine). Poţi negocia cu ei să te lase, cu promisiunea solemnă că nu vei întârzia dincolo de ora 1. Ai grijă! Dacă îţi încalci promisiunea poţi fi sigur că la următoarele petreceri vei fi obligat să respecţi dorinţa părinţilor (mai exact nu vei mai onora cu prezenţa distracţiile cu pricina). Aşa că respectă-ţi cuvântul! Dacă îl vei respecta, cu timpul, vei căpăta încrederea părinţilor tăi, iar permisiunile vor fi din ce în ce mai frecvente şi mai generoase. Ideea e că trebuie să recâştigi încrederea lor, iar pentru asta, cel puţin o perioadă vei fi nevoit să îţi respecţi cuvântul.
Pentru a găsi cea mai bună variantă care să convină atât ţie, cât şi mamei şi tatălui tău, identifică motivul ascuns din pricina căruia ei se opun. Trebuie să fii puţin isteţ pentru a îl găsi. Dacă apelezi la această strategie, părinţii îţi vor acorda circumstanţe atenuante până la proba contrarie. Dovedeşte-le nevinovăţia ta, ţine-te de cuvânt şi vor începe încetul cu încetul să te trateze ca pe un om mare pe care se pot baza, care îşi respectă spusele şi care le arată, desigur, şi lor respect. Strategia sus exemplificată se cheamă „perioada de probă” şi seamănă cu perioada de probă pe care o are oricine atunci când îşi alege un nou job. Cu alte cuvinte: „Mamă, tată, lăsaţi-mă să vă dovedesc că sunt un om de cuvânt şi că orice lucru pe care l-am convenit împreună va fi respectat cu sfinţenie. Dacă nu, mă puteţi „concedia””. În cazul de mai sus, perioada de probă este scurtă: doar o seară. Dacă din prima seară îi vei dezamăgi, atunci se poate spune că „vei fi concediat”. Perioada de probă (în varianta extinsă) va continua preţ de încă 2-3 petreceri, timp în care poţi să fii sigur că părinţii vor fi cu ochii pe tine vânându-ţi greşelile. Dar dacă vă veţi onora legământul (mai exact, dacă îl vei onora tu), vei beneficia din ce în ce mai puternic de susţinerea şi încrederea lor. Iar dacă la un moment dat (dupa 10 dăţi de onorat cuvântul) se va întâmpla să calci pe bec, există mari şanse să se arate mult mai indulgenţi faţă de greşelile tale.
Alt exemplu: să spunem că tu doreşti să intri în formaţia liceului. Părinţii îţi interzic asta categoric. Încearcă să afli mai întâi motivele pentru care o fac. În scurt timp le vei identifica. Dacă tatăl tău îţi spune: „nu ai permisiunea de a intra în formaţia şcolii pentru că îmi e teamă că nu te vei mai concentra asupra învăţăturii, pierzând atâta timp cu repetiţiile”: gata! Ai identificat motivul. Ştii care este temerea tatălui tău. Ce poţi face? Nu îl poţi forţa să nu îi mai fie frică de eventualele consecinţe ale transformării fiului său într-un artist. Dar îi poţi propune o perioadă de probă. De pildă: „Tată, hai să încercăm o perioadă de probă, suficient de scurtă încât, în cazul în care ai dreptate, să nu îmi fie afectată performanţa şcolară pe întregul an. Lasă-mă timp de cinci săptămâni să fac parte din formaţia şcolii, iar dacă în timpul acesta notele mele vor scădea, renunţ la dorinţa mea definitiv. În cele cinci săptămâni îţi voi prezenta periodic carnetul de note şi îţi voi povesti în detaliu ce s-a mai întâmplat la şcoală.” Ştiu că nu îţi convine în totalitate strategia asta, dar gândeşte-te: decât deloc, tot e mai bună. Dacă reuşeşti să acorzi atenţie suficientă ambelor arii ale vieţii tale: şcoala şi formaţia, pe lângă faptul că vei obţine permisiunea de a îţi continua practicarea hobby-ului, vei mai obţine ceva, zic eu, mult mai preţios. Ştii despre ce e vorba? Încrederea părintelui tău şi respectul acestuia pentru copilul său care tocmai i-a dovedit cât de responsabil poate fi.
