Cum ai vrea să te iubească părinţii tăi?

De ce este atât de greu să fii acceptat de părinţii tăi aşa cum eşti? În opinia mea, asta se întâmplă din pricina prejudecăţilor, falselor convingeri, stereotipurilor cu care societatea ne bombardează încă din faşă. Fiecare creşte cu aşteptări, certitudini, credinţe cu privire la ce e bine, ce e rău, ce e frumos, ce e urât, ce aduce fericire, ce aduce necaz, cum trebuie să fie o viaţă exemplară de om sau cum nu trebuie să fie etc. Aşa şi cu părinţii tăi. Au crescut, s-au dezvoltat, au fost educaţi într-o societate care le-a dictat cum ar trebui să fie viaţa lor: să se căsătorească, să te aibă pe tine, să fie cu ochii în patru ca nu cumva copilul lor să o ia pe căi greşite, să aibă grijă să înveţi bine, să te porţi ireproşabil, să nu faci sex până la căsătorie, să fii respectuos etc. Iar tu ce faci? Îi pui, fără să vrei, faţă în faţă cu nulitatea idealului lor de viaţă. Ce-ţi pasă ţie că mama ta a visat să aibă un copil cu note foarte mari? Uite că ai apărut tu, iar tu nu dai doi bani pe visurile ei. Ţie îţi pasă doar de orele de balet şi de muzică. Ce ne facem în cazul acesta? Imaginează-ţi cât de rănită trebuie să se simtă mama ta, văzându-şi idealurile călcate în picioare. Dar totuşi, pe de altă parte, nu e datoria ta să trăieşti visul ei. Tu ai propriul vis, propriile dorinţe, propriile aptitudini, propria gândire. De ce ţi le-ai abandona pentru că părinţii tăi au visat altceva? Din pricina acestor convingeri şi idealuri cu care ne bombardează societatea, se naşte o mare durere care îţi aparţine şi cu care cu siguranţă te confrunţi des. Este vorba de durerea de a nu fi acceptat aşa cum eşti. Din păcate, această durere este cu atât mai profundă cu cât ea izvorăşte din nesatisfacerea unei nevoi (pe care nu numai tu, ci şi părinţii tăi o au): nevoia de a fi iubit, agreat şi acceptat cu bune şi cu rele. În zilele noastre, se consideră în numeroase contexte că, pentru a fi fericiţi, ar trebui să răspundem unor criterii de perfecţiune universale, adică să avem numai calităţi. Dacă apari tu, plin de defecte cum eşti, imediat ţi se dă peste bot şi eşti trimis la colţ până când îţi rezolvi imperfecţiunile şi le transformi în virtuţi. Dar cum ai putea face asta? Uneori ai dori, dar îţi este imposibil. Ce? Tu nu ai vrea câteodată să îţi placă să faci curăţenie în camera ta? Ai vrea asta pentru că ai scăpa de numeroase scandaluri şi discuţii aprinse cu părinţii. Dar nu poţi. Nu ţine de tine. Tot ce poţi face e să îţi schimbi comportamentul, însă însuşirea de a fi sau a nu fi dezordonat (sau mai bine zis: de a-ţi plăcea sau nu curăţenia) nu prea se află în stăpânirea ta. Ar fi simplu să batem din palme şi să ne schimbăm din răi în buni, din dezordonaţi în ordonaţi, din oameni în roboţi planificaţi aşa cum trebuie (i.e. aşa cum doreşte societatea). În fine. Cert e că suntem cum suntem. Şi tu, şi eu, şi părinţii tăi. Toată lumea. Ce ar putea face părinţii tăi pentru a te accepta aşa cum eşti? Cred că ar fi minunat dacă ei ar avea puterea de a-ţi privi defectele din unghiul potrivit. Aşadar: orice limită are şi o parte bună. Opusul limitelor tale sunt marile tale calităţi. Spre exemplu: ok, eşti vorbăreţ, asta îi deranjează pe părinţii tăi. Li se pare că vorbitul prea mult denotă superficialitate, dar hai să privim din alt unghi. Oare nu ar putea fi şi o virtute? Deseori, copilul vorbăreţ are şi o imaginaţie bogată, este creativ, are deprinderi sociale, este capabil a se descurca în preajma oamenilor, nu se teme cu uşurinţă de cei din jur tocmai pentru că dialogurile sale abundente înlesnesc apropierea inter-umană. Atrage-le atenţia asupra perspectivei pozitive a limitelor tale. Nu există defect fără faţete pozitive. Alt exemplu: eşti un tânăr prea retras. Nu e nicio problemă. Da, e clar: nu vei deveni niciodată actor sau leader de opinie şi probabil nu vei excela în public speaking. Dar sunt o grămadă de alte lucruri pe care le poţi face. Fiind retras, probabil ai şi o sensibilitate extraordinară. Sensibilitatea este o caracteristică importantă a meseriilor creative (scriitor, poet, muzician etc.). Sau poate eşti foarte meticulos. Stai în solitudine şi despici firul în patru. Ai putea fi un bun contabil, ştiai? Nu ştiu cum eşti tu de fapt. Ţine de tine să te gândeşti cum eşti şi cum nu eşti. Da, desigur, posibil să nu fii capabil să preiei cabinetul de avocatură al tatălui tău. El este un om plin de prestanţă, iar tu eşti un biet solitar. Dar nu-i nimic. Nu e sfârşitul lumii. Există sute de alte cariere pe care le poţi urma şi care să ţi se potrivească. Trebuie ca părinţii tăi să vadă calitatea opusă defectului. Altminteri, judecă greşit şi nu văd calitatea subiacentă limitei. Mulţi părinţi bine intenţionaţi se străduiesc prin tot felul de mijloace să încerce să elimine unele incapacităţi, limite şi defecte ale copilului lor, în loc să-l înveţe cum să trăiască cu ele. Iată cum poate părintele să te facă să te simţi acceptat: (recunosc: e mai simplu de zis, dar mai greu de făcut : -)) - Recunoscându-te ca unic, ca pe o persoană cu drepturi depline, demn de a fi iubit şi mai ales incomparabil. O greşeală imensă pe care o fac părinţii este de a-şi compara copiii. Iar greşeala este cu atât mai mare cu cât despre copilul altuia nu pot cunoaşte mai mult decât se vede. Nu există metodă mai puternică de a distruge încrederea în sine a copilului decât comparându-l. Este pur şi simplu injust. Păcat că părinţii nu reuşesc să se pună în locul adolescentului lor şi să privească şi din perspectiva acestora. Oamenii (tineri, adulţi) sunt diferiţi, motiv pentru care comparaţiile nu îşi iau locul. Unii sunt capabili de anumite comportamente, alţii nu. Tatălui tău i-ar conveni să te audă spunându-i: „Tatăl lui Mihai este director la o companie multinaţională şi aveţi aceeaşi vârstă. Tati, tu de ce nu eşti director? Dacă el a putut, tu de ce nu poţi?” Sunt curioasă ce răspuns pertinent ţi-ar putea oferi tatăl tău dacă i-ai adresa o astfel de întrebare. - Distanţându-se de aşteptările sale de părinte în ceea ce te priveşte. E greu, bineînţeles. Părintele trebuie să se confrunte cu întrebarea: sunt oare capabil să îmi iubesc copilul chiar dacă nu este apt a-mi îndeplini idealurile? Copilul are nevoie să fie acceptat pentru ceea ce este, fără a ţine seama de idealurile şi visurile părintelui şi de calităţile pe care acesta şi-ar dori ca tu să le ai. Deseori, tânărul este rupt de ceea ce este el pentru a corespunde aspiraţiilor părintelui. - Iubindu-te necondiţionat. Prin iubirea necondiţionată a părintelui, şi tu, ca tânăr înveţi a te iubi pe tine însuţi, aşa cum eşti. Invers: dacă tu de-o viaţă îţi vezi părintele chinuindu-se să te schimbe, când vei deveni adult, oare vei reuşi să te accepţi? Mă îndoiesc de asta. Mesajele de tipul „Te iubesc, dar…” nu transmit mesaje de iubire, ci de acceptare condiţionată. E ca şi cum tu i-ai spune părintelui tău: „Te iubesc, mama, dar mi-ar plăcea să fii şi tu mai frumoasă, mai deşteaptă şi să aduci mai mulţi bani acasă.” Un astfel de mesaj de iubire transmite mai degrabă respingere şi de fapt…iubire a unui ideal care nu există, fără corespondent în realitate. - Dovedindu-ţi răbdare şi toleranţă în raport cu instruirea, evoluţia ta, cu tot ceea ce reprezinţi tu. Părintele trebuie să fie conştient că, din cauza insuficientei tale experienţe de viaţă, eşti nevoit să descoperi totul şi să experimentezi de mai multe ori înainte de a fi apt să stăpâneşti o nouă învăţătură. Încă de la naştere, copiii îşi acceptă părinţii fără a-i judeca. Dacă părinţii ar putea numai vedea asta la copiii lor…ar avea atâtea de învăţat… - Spunându-ţi cât de mult te iubeşte. Apropo, şi tu poţi face asta. E o metodă excelentă de a te apropia de părintele tău. Spune-i că îl iubeşti, chiar dacă tu ai auzit prea rar din gura lui asta. Comunică-i cât de importantă este pentru tine existenţa lui, cât de în siguranţă te simţi ştiindu-te ocrotit şi iubit de el, spune-i că indiferent de ceea ce au alţi copii, tu nu l-ai schimba cu nici un alt părinte din lume, că realizezi cât eşti de norocos eşti să îl ai ca părinte. Ar fi frumos să auzi şi din partea lui aşa ceva. Sunt mari şanse să auzi dacă tu începi să îţi exprimi sentimentele în felul acesta. Dragostea naşte dragoste. Înţelegerea naşte înţelegere. Acceptarea naşte acceptare. Dacă părintele tău va simţi cât de mult îl apreciezi chiar dacă el nu a fost capabil să îţi cumpere maşină (aşa cum i-au cumpărat părinţii colegului tău de bancă) s-ar putea să se întrebe la un moment dat: „văd că fiica mea / fiul meu mă iubeşte aşa cum sunt, chiar dacă nu îi pot oferi tot ceea ce îşi doreşte. Ia să mă gândesc: oare nu îl iubesc şi eu aşa cum este, chiar dacă nu e capabil să obţină notele pe care mi le-aş dori?” Acceptaţi-vă împreună! Nu îi arunca părintelui tău reproşuri, nu îl evalua. Iubeşte-l aşa cum este, spune-i asta cu vorbe (părinţii pricep mai greu dacă nu le spui clar în faţă), transmite-i prin tot ceea ce faci mesaje de iubire şi acceptare. În timp, vei vedea schimbarea din el. Va aprecia că te are pe tine (şi nu pe alt copil), va deschide ochii şi va începe să te valorizeze.