Ce mulţimi furioase din literatură cunoaşteţi?

N-o să pot uita vreodată piramida de căpăţâni a Lapuşneanului, şi nici gloata înfometată din nuvela lui Negruzzi. Hidra cu o mie de capete care l-a înghiţit pe Moţoc nu este însă singura mulţime înnebunită din literatură. Evul mediu şi literatura română sunt bogate în răscoale şi protestatari cu furci şi topoare, însă nu toate mulţimile supărate aşteaptă cuminţi la porţile palatului pentru un ţap ispăşitor pe care să-l linşeze. Spre exemplu, în 1984, Orwell vorbeşte despre cele două minute de ură ale fiecărei zile, când locuitorii Oceaniei se strâng cu scopul de a-şi exprima aversiunea faţă de duşmanii sistemului (în special Emmanuel Goldstein). Două minute de frenezie, în timpul cărora chiar şi cei lipsiţi de ură reală faţă de Goldstein, precum Winston, se lasă duşi de val: în mai puţin de 30 de secunde, devine doar un individ oarecare într-o mulţime înnebunită, gata să ucidă dacă e nevoie – fără să ştie exact pentru ce. Într-un alt roman SF, în Trilogia Marte a lui Kim Stanley Robinson (citeşte cronica noastră aici), sub pretextul revoluţiei care îi va elibera de tirania corporaţiilor ce îi exploatează, oamenii se manifestă în cele mai neproductive moduri: întâi ies în stradă, apoi declanşează un război sângeros care prinde la mijloc civili şi distruge oraşe. Iar după ce abordarea violentă eşuează în mod evident, ei sunt pregătiţi s-o ia de la capăt: o a doua rebeliune, prin aceleaşi mijloace – distrugere şi haos, în loc să accepte posibilitatea unei revoluţii de catifea – pentru că adrenalina produsă de elanul revoluţionar e întotdeauna de preferat unei abordări raţionale şi pacifiste. Mulţimea se revoltă până şi în Pianul mecanic a lui Kurt Vonnegut, într-o lume controlată nu de un sistem totalitar, ci de unul care, dimpotrivă, îi lasă pe oameni pe dinafară. Un sistem dominat de maşini - maşini care trebuie distruse. Şi totuşi, natura umană căreia îi place să protesteze fără să ştie exact pentru ce protestează, câştigă şi în romanul lui Vonnegut. Existenţa oamenilor este atât de legată de maşini, încât în final ei îşi dau seama că s-au revoltat împotriva unei părţi din ei înşişi. Degeaba. Ne întoarcem puţin în secolul XX: în Pastorala Americană a lui Philip Roth, oraşul Newark e devastat de revoltele din 1967. 6 zile de distrugere şi violenţă care au ucis 26 de oameni şi au rănit peste 700, pe fondul tensiunilor rasiale dintre albi şi comunitatea de culoare. Germinalul lui Emile Zola analizează mai îndeaproape protestele organizate: ne arată cum o grevă e un motiv bun ca oamenii să se adune pentru un scop înţeles şi susţinut de toată lumea în mod egal – şi cum totul se poate duce de râpă atunci când protestatarii o iau razna şi preferă să-şi exprime nemulţumirile prin distrugere şi violenţă, care nu le aduc, în final, nimic bun, ci doar le înrăutăţesc viaţa. Prostimea nu este mai puţin distructivă atunci când e indiferentă: ca un organism cu o mie de ochi care se hrăneşte cu suferinţa altora, ea asistă cu gura căscată, ba chiar cu încurajări, la autodafe-urile din Memorialul mînăstirii a lui Saramago (execuţii organizate de Inchiziţia Portugheză), cu care romanul deopotrivă începe şi se termină. Întorcându-ne la science fiction: mulţimii din Make room, make room! a lui Harry Harrison i-a ajuns cuţitul la os. Este gloata iraţională, săracă şi înfometată, care trăieşte în spaţii din ce în ce mai mici, împreună cu din ce în ce mai mulţi oameni, şi care nu mai are nimic de pierdut – decât propria viaţă. În Cocoşatul de la Notre Dame, spre final, catedrala este asediată pe de-o parte de trupele regelui, şi pe de altă parte de hoţii şi cerşetorii de la Curtea Miracolelor – pe care mi i-am imaginat mereu ca pe o mulţime pestriţă, haotică, dezorganizată şi incoerentă. La fel, spre finalul romanului Ivanhoe, în timpul asediului castelului Torquilstone, în ajutorul lui Ivanhoe şi a misteriosului Cavaler Negru, sosesc Robin Hood and his merry men, care sunt descrişi în roman drept o ceată nu tocmai organizată, dar destul de furioasă şi pusă pe asediat castele, departe de perspectiva romantică din cinema. Ştim deci că mulţimea ca personaj colectiv nu e întotdeauna şi un personaj deştept. La fel ca ceata lui Jack din Împăratul muştelor, gloata e la fel de inteligentă ca cei mai proşti membri ai ei, dar la fel de violentă şi iraţională ca cei mai violenţi.