Când eram copil, îmi plăcea să-i întreb pe adulţii din jur: Tu ai citit asta? ţi-a plăcut? şi nici măcar nu ştiu de ce, pentru că tot ce mi se spuneam era că Da, dar nu mai ţin minte mare lucru din ea. Am citit-o demult. Nu înţelegeam cum poţi să citeşti ceva şi să uiţi ce ai citit. Şi, mai ales, să uiţi de ce ţi-a plăcut.
De câteva săptămâni, încerc să-mi amintesc conţinutul măcar unei singure povestiri din Zburătorii Nopţii a lui George R. R. Martin. Aveam vreo 14 ani când am citit-o – şi tot ce-mi vine în cap sunt fragmente, imagini disparate şi aleatorii, deşi a fost cartea care m-a făcut să mă îndrăgostesc de Martin cu mult înainte să fi auzit de A Song of Ice and Fire.
Citeşte recenzia noastră la A Dance With Dragons şi un articol despre conflictul dintre Martin şi fanii lui.
În schimb, atunci când mă gândesc la cartea aia încă aud Only When I Lose Myself de la Depeche Mode şi Early Morning de la A-HA, şi-mi vine în cap, ca un flashback dintr-un film prost, imaginea patului în care citeam cartea, întinsă pe burtă. Lumina din cameră, modelul cearşafurilor, carcasa unui walkman produs de o firmă obscură, felul în care îmi înfăşuram cablul de la căşti pe degetul arătător.
Ivanhoe de Walter Scott am terminat-o pe pragul casei bunicii, în nişte zile încinse de vară, când până după-amiază nu puteai să citeşti nicicum: când erai cu faţa spre soare, trebuia să închizi ochii. Când erai cu spatele, paginile cărţii reflectau atât de puternic lumina, că abia distingeai literele. Pan Wolodyjowski a lui Sienkiewicz am citit-o pe jos, stând pe burtă, la mine în dormitor, cu veioza aprinsă lângă piciorul patului. Ascultam Dancing On The Ceiling, I Want To Be With You Everywhere (de la Fleetwood Mac) şi More Than Words. Şi acum mai simt mâncărimea de la covor pe coate, însă despre carte n-aş putea să vă spun decât că nu mi-a plăcut finalul.
E posibil să-mi fi plăcut Pianul Mecanic al lui Vonnegut. Însă mai clar decât revolta oamenilor înlocuiţi de maşini mi-e copacul în care stăteam când citeam cartea, al treilea măr din dreapta din grădina bunicii mele. Din când în când, imi amorţea spatele pe care îl sprijineam de o crangă noduroasă şi traversată de furnici, şi mă enerva îngrozitor că trebuia să ţin cartea cu ambele mâini ca să nu se închidă.
Iar când am terminat Pe aripile vântului, m-am supărat atât de tare, că m-am plimbat cu bicicleta prin oraş vreo două ore gândindu-mă numai la cum mi-aş fi dorit eu să se termine.
Atunci când am deschis pentru prima oară Dragoste în vremea holerei eram în maşină, între Hamburg şi Amsterdam (citeşte şi recenzia noastră la romanul lui Marquez). O piatră pe cer, a doua carte din seria Imperiului a lui Asimov, am citit-o aşteptând să intru la dentist. Pe Ursula K. Le Guin am cunoscut-o în tren, în porţii de câte douăzeci de minute – şi o să îmi amintesc pentru totdeauna mirosurile, frigul, controlorii, doi beţivi care au poştit o ţigară, ziarele aruncate pe scaunele goale din jurul meu. Cartea însă – e posibil s-o uit în curând.
Citeşte aici şi recenziile noatre la Mâna stângă a întunericului şi Lumea lui Rocannon de Ursul K. Le Guin, ori un articol despre indianul care i-a servit autoarei americane drept sursa de inspiraţie.
Aşa că deja îmi imaginez momentul în care copiii mei or să mă întrebe dacă am citit asta sau asta, şi-o să le spun da, dar nu mai ţin mine despre ce era vorba în ea. Sau poate, cine ştie, când o sa fiu de vârsta alor mei o să găsesc totuşi timpul şi răbdarea să trec din nou prin ele.
Cine crede c-o să se întâmple asta, să treacă la capitolul următor, pentru recitiri.
Noi restul, măcar o să rămânem mereu cu nostalgiile.
