Furtuna solară din 1859

În perioada 1-2 septembrie 1859 a avut loc cea mai mare furtună geomagnetică înregistrată vreodată până în anul 2010. Aurorele boreale au fost văzute în întreaga lume, mai ales deasupra regiunii Caraibe, de asemenea observaţii demne de remarcat au fost aurorele de deasupra Munţilor Stâncoşi, care au fost atât de strălucitoare încât lumina lor a trezit căutătorii de aur, care s-au apucat să-şi pregătească micul dejun pentru că au crezut că era dimineaţă[2]. Sistemele de telegraf din toată Europa şi America de Nord s-au prăbuşit[3]. Pilonii telegrafului aruncau scântei, iar hârtia folosită în telegrafiere a luat foc. Unele sisteme de telegraf păreau să continue să trimită şi să primească mesaje în ciuda faptului că erau deconectate de la sursele lor de alimentare. [modificare]Petele solare O erupţie solară, imagine TRACE - NASA. Din 28 august 1859 până pe 2 septembrie numeroase pete solare şi explozii solare au fost observate pe Soare. Chiar înainte de prânzul zilei de 1 septembrie, astronomul britanic Richard Carrington a observat cea mai mare erupţie[4], care a dus la o ejecţie coronală de masă uriaşă (CME), care a venit direct spre Pământ, ajungând pe planeta noastră în 18 ore, având deci o viteză de 1.600.000 de kilometri pe oră[5]. Acest lucru este remarcabil, deoarece o astfel de călătorie în mod normal durează de la trei până la patru zile. S-a mişcat aşa de repede, pentru că o altă ejecţie masivă CME anterioară i-a netezit drumul[6]. [modificare]Istoria Carotele de gheaţă[7] dovedesc că evenimente de această magnitudine - măsurate prin radiaţiile de protoni de mare energie, nu prin efect geomagnetic - apar o dată la aproximativ 500 de ani, dar cu evenimente de >1/5 mai mari care apar de mai multe ori într-un secol[8]. Ultimele furtuni puternice au avut loc în 1921 şi în 1960, atunci când a avut loc şi o perturbare radio pe scară largă[4].