Pădurea Hercinică a fost o pădure veche şi densă, care se întindea spre est de la râul Rin în sudul Germaniei şi a format graniţa de nord a Europei cunoscute de scriitorii din antichitate. Sursele antice [1] sunt echivoce despre cât de extinsă era spre est. Toţi sunt de acord că Pădurea Neagră, care se întinde la est de valea Rinului, a format partea de vest a Pădurii Hercinice.
Peste Rin la vest se întinde Carbonaria Silva şi pădurea din Ardeni. Toate aceste păduri seculare din antichitate reprezentau ecosistemul post-glacial temperat forestier de foioase din Europa.
Resturi din această pădure, o dată-neîntreruptă, există sub mai multe denumiri locale: "Schwarzwald" (Pădurea Neagră), Odenwald, Rhön Spessart, "Thüringerwald" (Munţii Pădurea Turingiei), Harz, Rauhe Alb, Steigerwald, Fichtelgebirge, Erzgebirge, Riesengebirge, Munţii Pădurea Boemiei şi pădurile din Carpaţi. [2] Munţii Mittelgebirge par să corespundă mai mult sau mai puţin unei porţiuni din munţii Hercinici.Numele este citat de zeci de ori de mai mulţi autori clasici, dar cele mai multe referinţe nu sunt exacte[3] (autorul face referire la ea ca şi cum cititorul ştie unde este pădurea). Prima referire la ea este făcută de Aristotel în "Meteorologica", care se referă la "Arkýnia" (sau "Orkýnios") munţi din Europa, dar ne spune doar că, în mod remarcabil din punctul său de vedere, că râuri curg spre nord de acolo [4].
În timpul lui Iulius Cezar, această pădure a blocat înaintarea legiunilor romane în Germania. Afirmaţiile sale sunt cele mai exacte. În De Bello Gallico[5]el spune că pădurea se întinde de-a lungul Dunării de pe teritoriul helveţilor (astăzi Elveţia) la Dacia (astăzi România). Dimensiunea din nord era de "nouă zile de marş" (distanţa parcursă de soldaţi în nouă zile de marş). Dimensiunea sa din est este de mai mult de "şaizeci de zile de marş". Conceptul l-a fascinat şi, probabil, l-a speriat un pic, chiar dacă poveştile vechi cu unicorni[6] şi elani, fără îmbinări, care se rezemă de copaci pentru a dormi în mijlocul pădurilor nesfârşite din Germania, au fost mai târziu interpolări (a insera cuvinte, fraze care nu aparţin textului respectiv [7]) [8]. Foarte probabil, conceptul de astăzi de "pădure neagră" nesfârşită i se datorează în mare parte lui Cezar. Numele dat de el pădurii este cel mai utilizat: "Hercynia Silva" (Pădurea Hercinică).
Plinius cel Bătrân, în "Naturalis Historia", plasează regiunile estice ale "jugum Hercynium" (lanţul muntos Hercinic), în Panonia (azi Ungaria) şi Dacia (azi România)[9]. De asemenea, el ne dă câteva idei[10] despre compoziţia sa, în care apropierea dintre arborii forestieri cauza lupte concurenţiale între ei ("inter se rixantes"). El menţionează stejarii săi gigantici[11] . Dar chiar şi el - pasajul în cauză nu este o interpolare marginală - face referire la aura mitologică pe care o secretă pădurea întunecată. El menţionează păsări neobişnuite, care au pene care "strălucesc ca focul în noapte". În evul mediu aceste păsări au fost numite ercinee. Caracterul impenetrabil al "Hercynian Silva" a împiedicat ultima incursiune romană în pădure, condusă de Drusus, în 12-9 î.Hr.: Florus susţine că Drusus invisum atque inaccessum in id tempus Hercynium saltum[12] patefecit. [13]
Resturi izolate moderne din Pădurea Hercinică identifică flora sa ca un amestec; Oscar Drude [14] a identificat elementele sale baltice asociate florei alpine din Nord, şi a speciilor Atlanticului de Nord cu reprezentanţii circumpolare. În mod similar, Edward Gibbon a remarcat prezenţa renului - pseudo cerbul lui Cezar - şi elanului - pseudo elanul lui Cezar - în pădure[15]. Taurul sălbatic pe care romanii îl numeau "urus" a fost prezent, de asemenea, bizonii europeni şi bourul, acum dispărut: "Bos primigenius" [16].
