Pădurea Atlantică

Pădurea Atlantică (portugheză Mata Atlântica) este o regiune umedă de păduri tropicale şi subtropicale, păduri tropicale uscate, savane tropicale şi păduri de mangrove care se întind de-a lungul coastei atlantice din Brazilia, de la Rio Grande do Norte în partea de nord, până la Rio Grande do Sul în sud, iar în interiorul Braziliei pe suprafaţa dintre Paraguay şi provincia argentiniană Misiones. Regiunea pădurii atlantice include păduri de mai multe tipuri: păduri de coasta Restingas sunt păduri joase ce se întâlnesc pe dune stabile de coastă[1][2]. pădurile de coastă, cunoscute şi sub numele de păduri umede atlantice, sunt păduri tropicale cu frunze veşnic verzi[1][2]. pădurile de interior cărora le cad frunzele în anotimpul secetos[1][2]. tot interioare sunt şi pădurile atlantice uscate care formează o tranziţie între zona arida de Caatinga in partea de nord-est şi pampasurile Cerrado în est[1][2]. pădurile montane umede apar în Serra do Mar şi dincolo de munţii şi platourile din sudul Braziliei[1][2]. Găzduiesc specii ca araucaria, copacii de dafin şi mirt, din familiile Lauraceae, respectiv Myrtaceae[3]. pe cele mai înalte culmi se intâlnesc tufişuri montane[1][2]. Pădurea atlantică este neobişnuita prin faptul că aceasta se extinde ca o adevărată pădure tropicala la latitudini de pana la 24°S[1]. Acest lucru se datorează faptului că vântul produce precipitaţii pe tot parcursul iernii în zona de sud. De fapt, partea de nord a “Zona da Mata” din nord-estul Braziliei primeşte mult mai multe precipitaţii în perioada mai-august decât în timpul verii[2]. Pădurea atlantică este acum desemnată o Rezervaţie Mondială a Biosferei[4], conţine un număr mare de specii pe cale de dispariţie, inclusiv bine cunoscutele specii de maimuţă pitică şi leu tamarin[2]. Aceasta pădure a fost intens defrişata, în special pentru trestia de zahăr utilizată în agricultura şi pentru aşezarile urbane. Resturile aceste păduri sunt estimate a fi 7% de pădurera iniţială şi sunt adesea împărţite în grupări izolate pe culmile dealurilor[5]. În timpul perioadelor glaciare, cu toate acestea, pădurea atlantică a ajuns la dimensiuni extrem de mici şi izolate, cea mai mare parte din suprafaţa sa fiind mai recent ocupată de pădure uscată sau chiar semi-deşert. Unele hărţi chiar sugerează ca pădurea de fapt, a supravieţuit în zone umede aflate la o distantă mai mare de litoral, unde specii endemice de pădure tropicală s-au amestecat cu specii adaptate la un climat mai rece[1]. Spre deosebire de zonele izolate ale pădurii tropicale ecuatoriale, spaţiile reduse ocupate de pădurea atlantică nu au fost niciodată supuse unei identificări detaliate[1].