Nicolae Labiş

Fiu de învăţători (Eugen şi Ana-Profira), Nicolae Labiş învaţă să citească pe la 5 ani, de la elevii mamei sale. Între primele lecturi ale sale se numără Capra cu trei iezi a lui Ion Creangă.[necesită citare] De asemenea, începe să şi deseneze. Şcoala primară o începe în satul natal (în clasa mamei sale); apoi, din cauza celui de-al Doilea Război Mondial, o continuă în refugiu, în comuna Mihăeşti, satul Văcarea (lângă Câmpulung-Muscel), unde va urma clasa a III-a, obţinând numai note de 9 şi 10.[necesită citare] Colegii de atunci[cine?] îşi amintesc că scria poezii şi scenete şi îi plăcea să apară în public ca recitator. În mai 1945, familia se întoarce acasă şi se stabileşte la Mălini. Compunea poezii şi poveşti încă din copilărie, iar debutul publicistic are loc la nici 15 ani, în ziarul Zori noi - Suceava (1950) şi Viaţa Românească (1951). A urmat Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni (1947 - 1951). La 13 ani a apărut în Îmblânzirea scorpiei pe o scena improvizată în satul natal. În noiembrie 1949 a început să scrie un roman, Cărări spre Victoriei, pe un caiet de şcoală, descoperit trei decenii mai târziu. În noiembrie 1950 a fost cel mai tânăr participant la o reuniune a tinerilor scriitori din Moldova, fiind salutat ca o „minune locală”,[necesită citare] a recitat un poem al lui acolo. În mai 1951 a primit premiul de top în limba română, la o Olimpiada de nivel naţional ce a avut loc în Bucureşti. Luna următoare a debutat în Viaţa Românească la Bucureşti. El a început să atragă atenţia personajelor literare, inclusiv Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi. În următorii trei ani o sumă extinsă a poeziei lirice sale a fost publicată în reviste, dar nu sub formă de cărţi până după moartea sa. În ianuarie 1952, Labiş a fost transferat la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iaşi, unde a condus în cadrul şcolii discuţii literare. În vara anului 1952 a întrerupt cursurile liceale, reluându-le anul următor. Obţine nota maximă la limba română la examenul de absolvire în Fălticeni, în august 1954. [modificare] Carieră La data de 15 septembrie 1952, Labiş a intrat la Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu” din Bucureşti. În timp ce acolo, el a citit voios şi a cheltuit toţi banii pe cărţi noi şi folosite. El a editat, de asemenea, secţiunea poezie din revista şcolii. Printre profesorii lui au fost Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu şi Camil Petrescu. Deşi el a îmbrăţişat ideile regimului comunist de guvernământ, cântându-i laude într-un număr de poezii, în timpul celui de al doilea an de şcoală, el a devenit un lider de opinie şi o stea în cadrul partidului, care, având în vedere spiritul său liber şi o demnitate incoruptibilă, a fost făcut activist al Partidului Comunist Român. În februarie 1953, departamentul său a purtat discuţii cu privire la el pentru presupusele lui „abateri de la moralitatea şcolii şi disciplină”. În primăvara anului 1954, în cadrul Uniunei de Lucru a Tineretului (UTM) au avut loc de asemenea discuţii despre el şi, cu un vot împotrivă, a decis să-l expulzeze din rândurile organizaţiei. Cu toate acestea, pedeapsa nu a fost confirmată de organele superioare. În această perioadă el l-a vizitat frecvent pe Sadoveanu. El a recitat o poezie de a lui în iunie 1954, la absolvire şi a fost angajat de către revista Contemporanul, apoi de Gazeta literară. Începând din toamna lui 1958 urmează cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, însă renunţă după doar un semestru. Poemul său cel mai celebru, Moartea Căprioarei, apare în Viaţa Românească în acest an. În 1955-1956, Labiş a scris opere lirice. Multe dintre ele, deşi publicate în reviste, nu a făcut parte din primul său volum, Primele iubiri, care a apărut cu întârziere în toamna anului 1956. (La scurt timp înainte de aceasta, el a publicat o lucrare pentru copii, Puiul de Cerb). Unele dintre aceste poezii au rămas în manuscris, fiind, în cele din urmă, publicate postum după 1962. În martie 1956, el a ţinut un discurs la conferinţa naţională a scriitorilor tineri şi ca pe tot parcursul anului, a fost „uimitor de productiv”[necesită citare], a continuat să scrie poezii şi să publice în afară de cele din Primele iubiri şi se pregătea activ pentru volumul său viitor. [modificare] Moarte În noaptea de 9-10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labiş, care petrecuse câteva ore cu cunoştinţe şi băuse cafea şi ţuică la Casa Capşa şi apoi la restaurantul Victoria, a plecat să ia un tramvai. El a fost condus acasă de Maria Polevoi, o dansatoare în trupa Armatei pe care o întâlnise în acea seară. Era după miezul nopţii şi mijlocul de transport public tocmai a început să se mişte de pe loc. Aparent, el şi-a pierdut echilibrul şi a fost prins în grilajul dintre vagoane, lovindu-se cu capul de trotuar şi fiind târât pe o distanţă scurtă.[necesită citare] O investigaţie oficială stabileşte că ebrietatea a fost cauza căderii lui, dosarul fiind rapid închis. Locul accidentului din Piaţa Universităţii se afla peste drum de Spitalul Colţea unde a fost transportat imediat. Măduva spinării a fost secţionată, trupul fiind paralizat (la 02:30 un chirurg a notat: „traume craniene şi vertebrale, paralizie”). Spre zori, el a fost dus la Spitalul de Urgenţă. Acolo, el a şoptit un poem pentru prietenul său Aurel Covaci: Pasărea cu clonţ de rubin S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat. Nu mai pot s-o mângâi. M-a strivit, Pasărea cu clonţ de rubin, Iar mâine Puii păsării cu clonţ de rubin, Ciugulind prin ţărână, Vor găsi poate Urmele poetului Nicolae Labiş Care va rămâne o amintire frumoasă... Imediat după accident, istoricul literar Alexandru Oprea a propus din nou eliminarea lui din UTM. În ciuda eforturilor medicilor şi o mobilizare spirituală enormă de către colegii săi, cunoştinţe şi prieteni, starea lui s-a înrăutăţit inexorabil. Pe 22 decembrie, la ora 2 dimineaţa, a murit. Două zile mai târziu, la amiază, persoane îndoliate s-au adunat la Casa Scriitorilor, unde mai mulţi scriitori proeminenţi au citit şi poemul său Moartea Caprioarei. El a fost înmormântat la cimitirul Bellu, după ce procesiunea funerară a trecut prin faţa mormântului lui Mihai Eminescu. Trei scenarii există cu privire la moartea sa. În primul moartea a fost accidentală. Colegul lui Gheorghe Ioniţă a scris, „Labiş nu prezintă nici un pericol real pentru [regim], dimpotrivă, a fost în interesul lor să fac din el un poet de curte. După toate aceste, el a fost cel mai talentat”.[necesită citare] Al doilea este că a fost sinucidere: în anii 1980, prietenii lui[cine?] au început să spună că, după cum a simţit că vârful talentului său a trecut, el a făcut acest pas deoarece nu dorea să-şi petreacă restul vieţii în mediocritate.[necesită citare] Al treilea este că a fost o lovitură din partea Securitaţii. În dimineaţa următoare, el însuşi a spus unui prieten, „După ce am căzut pe liniile de tramvai, am văzut roata venind spre capul meu. Apoi a fost ceva ce mă împingea de la spate şi din nou mă apropiam de roţi. Acest lucru s-a întâmplat de trei ori”. Un alt prieten[cine?] a observat, „El a încercat să urce la bordul tramvaiului în faţă, la scaunele de clasa a doua, dar cineva l-a împins şi în ultimul moment a prins grila de la mijloc, dintre vagoane: am ţinut ochii larg deschişi”. Mai mult, Maria Polivoi, l-a văzut pe cel care l-a împins de la spate, dar, ameninţată în repetate rânduri cu moartea, a preferat să păstreze tăcerea asupra identităţii lui, ducând secretul cu ea în mormânt în 1978.[necesită citare] Chiar dacă el nu a fost asasinat, Labiş a fost cu siguranţă un ghimpe în coasta regimului. După Revoluţia română din 1989, Gheorghe Tomozei a scris, „Labiş este primul poet român disident .... El a anunţat o pauză feroce între poezie şi ideologia zilei. Mai mult decât sigur, închisoarea nu era prea departe pentru el”[necesită citare]. Securitatea a făcut notă din convorbirile sale private că a „defăimat regimul comunist”, iar poemele lui conţinea prea multe teme voalat anti-comuniste.[necesită citare] Inerţie, în titlul celui de al doilea volum poate să se fi referit la absenţa unei destalinizări veritabile a regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej. El şi prietenii săi au discutat despre problema Basarabiei. La data de 03 noiembrie 1956, la o nuntă la care au participat aproximativ o duzină de oameni, el a cântat imnul Regatului din România, Trăiască Regele. La Capşa, în timpul unei discuţii anti-sovietice privind revoluţia maghiară recentă, s-a ridicat şi a recitat cu voce tare Doina lui Eminescu poem patriotic interzis. De asemenea el a participat la reuniuni în cursul mişcării studenţeşti în Bucureşti, din 1956, care au fost urmate de represiuni viguroase. Având în vedere popularitatea lui în creştere, un proces ar fi fost incomod. [modificare] Lucrări publicate În 2006, scriitorul Imre Portik a publicat memoriile sale, în care a pretins că Labiş a fost împins după cum i-a spus prietenul lui Labiş.[necesită citare] El a scris că, în zilele dinaintea morţii poetului, a vizitat-o pe dansatoarea Maria Polevoi. Potrivit lui Portik, aceasta a mărturisit că poetul a fost împins, şi că ea chiar l-a văzut pe omul care a făcut-o, dar a refuzat să divulge detalii suplimentare. Când Portik a contactat-o mai târziu, ea a afirmat că le-a declarat procurorilor tot ce era de spus şi a refuzat să mai vorbească. Unii au susţinut că Polevoi nu a fost ataşata armatei, ci a Ministerului de Interne, de care aparţinea, de asemenea, Securitatea. După ce dosarul a fost clasificat, ea a refuzat să discute cazul cu oricine altcineva. A trăit singură în aceeaşi casă de pe Calea Călăraşi până la sinuciderea ei în 1978. La începutul anului 1958, volumul al doilea de poezie, Lupta cu inerţia, pe care poetul îl pregătise înainte de a muri, a fost publicat. Între 1962 şi 1985, douăsprezece dintre noile ediţii din poeziile sale au apărut, cu multe altele noi din manuscrisele sale. Prin studiile, articolele şi toate apariţiile în revistele literare din această perioadă, Labiş a dovedit a fi o sursă durabilă de inspiraţie şi de orientare pentru generaţia 1960 de poeţi români, condusă de Nichita Stănescu.