Comisia King-Crane

Comisia King-Crane a fost o investigaţie oficială a guvernului SUA în vara anului 1919 cu privire la situaţia regiunilor ne-turce din fostul Imperiu Otoman. Obiectivul comisiei era informarea factorilor americani de decizie cu privire la situaţia populaţiei din regiune şi cu dorinţa acesteia de autodeterminare, în condiţiile împărţirii a Imperiului Otoman şi a sistemului mandatelor Ligii Naţiunilor. Comisia a vizitat Palestina, Siria, Libanul şi Anatolia, a intervievat populaţia locală şi a sugerat cele mai bune acţiuni pentru regiunile respective. Activitatea comisiei a fost subminată încă de la începuturi de planurile colonialiste din partea Regatului Unit şi a Franţei, care semnaseră încă în timpul războiului un acord secret, de lipsa unei opinii publice puternice în zonele vizitate[1] ca şi de startul tardiv al activităţii comisiei şi de întârzierile de pe parcurs. Conferinţa de Pace de la Paris din 1919 a hotărât în cele din urmă viitorul regiunii, mai înainte ca raportul comisiei să fie finalizat.Înfiinţarea comisiei a fost iniţial propusă de către SUA ca un efort internaţional pentru a determina dacă regiunea este pregătită pentru autodeterminare şi dacă există vreo naţiune vrea să acţioneze ca putere mandatară a Ligii Naţiunilor. Planul american s-a bucurat de un sprijin redus din partea altor puteri. Americanii şi-au dat seama treptat că britanicii şi francezii semnaseră deja nişte acorduri secrete cu privire la viitorul regiunii, iar activitatea comisiei King-Crane nu ar fi făcut decât să le încurce socotelile. Datorită acestor fapte, comisia s-a bucurat doar de spijinul americanilor. Woodrow Wilson i-a ales pe Henry Churchill King, un teolog şi amic al preşedintelui, şi pe Charles R. Crane, un important sprijinitor al Partidului Democrat[2]. Eficienţa comisiei a fost limitată de faptul că protecţia membrilor era asigurată de armata britanică şi de faptul că aceasta controla translatorii din teren, permiţând astfel denaturarea opiniilor persoanelor intervievate în favoarea Regatului Unit şi în defavoarea Franţei. În ciuda tuturor greutăţilor, după o serie de discuţii cu liderii locali, comisia a ajuns la concluzia că în regiune prima lor opţiune era independenţa, cea de-a doua era protectoratul american, urmată de cea a protectoratului britanic şi, cea considerată cea mai proastă posibilitate, protectoratul francez[3]. Pe baza acestor interviuri, King a ajuns la concluzia că, deşi Orientul Mijlociu „nu era încă gata” pentru independenţă, nici un guvern colonial nu ar servi în mod corespunzător interesele popoarelor din zonă. El a recomnadat în schimb ca americanii să ocupe regiunea, deoarece doar Statele Unite ar fi capabile să conducă popoarele către autoguvernare şi independenţă. Din notele personale ale lui King reiese că principalele sale preocupări erau legate de „moralitatea” unui curs corect al acţiunilor, nu neapărat temperat de politică sau pragmantism. Partidul Republican a recâştigat controlul în Senatul Statelor Unite ale Americii în 1918. Linia politică oficială a republicanilor era izolaţionismul, ceea ce făcea orice imposibilă aventură militară sau ocupaţie militară americană în Orientul Mijlociu, chiar în condiţiile în care britanicii sau francezii ar fi fost de acord. Foreign Office doreau ca SUA sau Regatul Unit să administreze un mandat pentru Palestina şi erau împotriva ca putere mandatară să fie desemnată Franţa sau Italin[4][5]. Problema puterii mandatare a fost negociată între Lloyd George şi Georges Clemenceau, lucru demonstrat de semnarea înţelegerii de la San Remo şi a tratatului de la Sèvres. Ca o reflectare a înţelgerii dintre cele două puteri europene cu privire la soarta Orientului Mijlociu stau cuvintele lui Lloyd George, care aprecia că „prietenia Franţei valorează cât zece Sirii"[2]. Franţa a obţinut controlul asupra Siriei, iar Regatul Unit asupra Mesopotamiei şi Palestinei, în ciuda dorinţei locuitorilor din zonă şi a concluziilor Comisiei King-Crane[3]. În SUA, raportul comisiei a intrat în uitare, odată cu boala şi moartea lui Wilson.