Atentatul din 20 iulie 1944 împotriva lui Hitler

Complotul de pe 20 iulie 1944 a fost o tentativă de asasinare a dictatorului Adolf Hitler, liderul Germaniei Naziste, care ar fi trebuit să fie urmată de Operaţiunea Walküre, prin care complotiştii urmau să-şi asigure controlul asupra ţării. Principalul atentator la viaţă führer-ului a fost Claus von Stauffenberg, care făcea parte din statul major al Armatei de Rezervă, funcţie care îi permitea să aibă acces la sala de raport a lui Hitler. Atentatul din 20 iulie 1944 a fost punctul culminant al acţiunilor rezistenţei germane, care încercase de mai multe ori fără succes să răstoarne regimul nazist. Eşecul complotului a dus la arestarea a peste 5.000 de oameni şi la executarea a aproximativ 200 dintre ei, practic la zdrobirea rezistenţei.Grupurile de conspiratori care plănuiau lovitura de stat existau în Wehrmacht şi în Abwehr încă din 1938. Primii lideri complotişti au fost generalul de brigadă Hans Oster, şeful serviciului de informaţii militare, fostul şef al Marelui Stat Major, generalul Ludwig Beck şi feldmareşalul Erwin von Witzleben. În 1938 şi 1939 au fost concepute planuri pentru răsturnarea de la putere a lui Hitler pentru a-l împiedica să declanşeze un nou război mondial. Toate aceste planuri au fost abandonate din cauza nehotărârii generalilor armatei Franz Halder şi Walter von Brauchitsch, dar şi din cauza incapacităţii, până în 1939, a puterilor occidentale de a se opune agresiunii lui Hitler. Acest grup de rezistenţă militară şi-a amânat planurile după ce führerul a câştigat o popularitate imensă ca urmare a succesului neaşteptat din bătălia Franţei. În 1941, a fost format un nou grup conspirativ, condus de colonelul Henning von Tresckow, membru al statului major al feldmareşalului Fedor von Bock (care îi era unchi), comandantul Grupului de Armate Centru din Operaţiunea Barbarossa. Tresckow a recrutat sistematic membri ai opoziţiei din cadrul Statului Major, formând unul dintre cele mai bine organizate grupuri de rezistenţă din cadrul armatei. Împotriva lui Hitler nu puteau fi făcute multe lucruri atâta vreme cât armatele germene înaintau triumfătoare în vestul Uniunii Sovietice, în anii 1941 şi 1942, chiar şi după eşecul din faţa Moscovei (decembrie 1941), care a dus la demiterea lui Brauchitsch şi Bock. În 1942, Oster şi Tresckow au reuşit să refacă o reţea de rezistenţă funcţională. Cel mai important nou recrut al lor a fost generalul Friedrich Olbricht, şeful cartierului general din Bendlerblock (Berlin), care controla un sistem independent de comunicaţii al unităţilor de rezrvă din toată Germania. Prin conectarea acestui nou recrut cu mai vechiul grup de rezistenţă a lui Tresckow din Grupul de Armate Centru a fost creată o grupare care putea organiza o lovitură de stat cu sorţi de izbândă. La sfârşitul aceluiaşi an, Tresckow şi Olbricht au formulat un plan de asasinare a lui Hitler şi au fixat data loviturii de stat în martie 1943, în timpul vizitei dictatorului la cartierul general al Grupului de Armate Centru de la Smolensk. Pentru eliminarea lui Hitler fusese plănuită plasarea unei bombe la bordul aparatului de zbor cu care urma să se deplaseze führerul. Bomba nu a funcţionat. A eşuat de asemenea o încercare de asasinare a lui Hitler în timpul vizitării unei expoziţii de armament sovietic capturat. Eşecurile au demoralizat conspiratorii. În 1943, ei au încercat fără succes să recruteze comandanţi de pe front importanţi, precum mareşalul Erich von Manstein şi mareşalul Gerd von Rundstedt.Până pe la mijlocul anului 1943, soarta războiului s-a schimbat decisiv în defavoarea Germaniei. Complotiştii din rândurile armatei şi aliaţii lor civili ajunseseră la concluzia că numai asasinarea lui Hitler ar fi putut deschide drumul către formarea unui guvern acceptabil pentru Aliaţii occidentali, guvern care să fi început tratativele pentru o pace separată. Semanarea unei păci separate cu occidentalii ar fi împiedicat Uniunea Sovietică să invadeze Germania şi ar fi oprit vărsarea de sânge. În august 1943, Tresckow a întâlnit un tânăr ofiţer de stat major, colonelul Claus Schenk Graf von Stauffenberg. Stauffenberg, care fusese grav rănit în luptele din Africa de nord, era un politician conservator, naţionalist şi catolic practicant. Dacă la început el întâmpinase cu entuziasm venirea la putere a naziştilor, corupţia şi ineficienţa regimului instaurat de Hitler l-a deziluzionat. Stauffenberg a fost dezgustat de tratamentul aplicat evreilor şi prizonierilor de război sovietici. Începând cu anul 1942, alături de alţi ofiţeri ai armatei germane, a devenit conştient că Hitler conducea Germania către dezastru şi că din acest motiv dictatorul trebuia înlăturat de la putere. Anumite scrupule de ordin religios l-au împiedicat o vreme să accepte că singura cale de înlăturare de la putere a führerului era asasinatul. După dezastrul de la Stalingrad, Stauffenberg a ajuns la concluzia că asasinarea lui Hitler era cel mai mic rău moral. Olbricht le-a prezentat lui Tresckow şi Stauffenberg o nouă strategie a loviturii de stat. Armata de rezervă avea un plan de acţiune numit Operaţiunea Valkiria, care urma să fie declanşată în cazul izbucnirii mişcări anarhice din cauza bombardamentelor aliate sau în cazul unei răscoale de proporţii a muncitorilor străini care prestatu muncă forţată în industria germană. Olbricht a sugerat că planul operaţional putea fi folosit pentru mobilizarea Armatei de Rezervă, care ar fi putut prelua controlul asupra oraşelor ţării, ar fi dezarmat SS-ul şi ar fi arestat conducerea nazistă, totul numai după asasinarea lui Hitler. Walküre putea fi declanşată doar de generalul Friedrich Fromm, comandantul Armatei de Rezervă, care trebuia ori să fie câştigat de partea conspiratorilor sau trebuia neutralizat. Fromm, ca şi mulţi alţi ofiţer de rang înalt, ştia câte ceva despre conspiraţiile militare care se pregăteau, dar nu le sprijinise niciodată activ, nici nu le trădase Gestapoului. La sfârşitul anului 1943 şi începutul anului următor, au existat cel puţin patru tentative ale conspiratorilor de a ajunge suficient de aproape de Hiler pentru a-l ucide cu o grenadă de mână sau cu focuri de pistol. Dar atari tentative deveneau treptat mai dificil de dus la bun sfârşit. Cum situaţia de pe front se deteriora constant, Hitler nu mai apărea aproape deloc în public şi vizita foarte rar Berlinul. El îşi petrecea timpul în special la cartierul general din Prusia Răsăriteană (Wolfschanze) sau la vila sa din Berchtesgaden, în munţii Bavariei. În ambele locaţii, Hitler era foarte bine păzit, iar printre vizitatori se numărau numai oameni pe care dictatorul îi cunoştea bine şi în care avea deplină încredere. Himmler şi Gestapoul erau tot mai îngrijoraţi în privinţa unui posibil complot împotriva lui Hitler, ofiţerii de stat major fiind principala sursă de ameninţare la siguranţa dictatorului. În vara anului 1944 era clar că Gestapoul se apropiase primejdios de mult de cercul conspiratorilor. Conspiratorii începuseră să creadă că acţionau contra cronometru, date fiind situaţia de pe fronturi, (pe care, atât în răsărit cât şi în apus, germanii se retrăgeau neîncetat), cât şi situaţia din Germania. Tot mai mulţi conspiratori au ajuns să creadă că mai aveau o singură şansă - şi anume prin lichidarea lui Hitler. Pentru mulţi dintre conspiratori, complotul împotriva lui Hitler a început să capete o importanţă mai degrabă pentru salvarea onoarei ofiţerilor, familiilor lor şi armatei, părând tot mai evident că evenimentul ar fi avut consecinţe din ce în ce mai mici pentru cursul istoriei. [1] Este surprinzător că, după luni de comploturi ale grupurilor de rezistenţă din Armată şi a celor din aparatul de stat, în condiţiile în care în mişcarea de rezistenţă erau implicaţi foarte mulţi oameni, Gestapoul nu prinsese de veste. Gestapoul ştia de fapt încă din februarie 1943 de existenţa grupurilor de rezistenţă din Abwehr (protejate de amiralul Wilhelm Canaris) şi de rezistenţa civililor formată în jurul fostului primar al oraşului Leipzig, Carl Goerdeler. Dacă toţi complotiştii despre care existau informaţii sigure ar fi fost arestaţi, Gestapoului i-ar fi fost posibil să descopere şi grupul din cadrul Grupului de Armate Centru, iar atentatul din 20 iulie 1944 nu ar mai fi avut loc. Unii cercetători au avansat ipoteza că Himmler a lăsat complotiştii, dintr-un motiv necunoscut, să-şi continue încercările de asasinare. Himmler a avutîn august 1943 cel puţin o conversaţie cu un opozant cunoscut – ministrul de finanţe al Prusiei, Johannes Popitz –, implicat în reţeaua lui Goerdeler. Lui Himmler i s-a oferit şansa să se alăture opoziţiei şi să-l înlăture pe Hitler şi să asigure securitatea negociatorilor de pace.[2] Această întâlnire s-a încheiat fără vreun rezultat, dar Popitz nu a fost arestat, şi se pare că Himmler nu a făcut nimic pentru descoperirea restului reţelei care opera în birocraţia de stat. Este posibil ca Himmler, care încă din 1943 ştia că războiul este pierdut, să fi lăsat cu bună ştiinţă desfăşurarea complotului, avându-se în vedere şi împrejurarea că succesorul lui Hitler ar fi fost chiar el, Himmler, şi că ar fi putut negocia o pace. Popitz nu era singurul care îl vedea pe Himmler ca pe un aliat potenţial. Generalui von Bock l-a sfătuit pe Tresckow să ceară sprijinul lui Himmler, dar nu există nicio dovadă că s-a încercat aşa ceva. Se pare că Goerdeler a menţinut contacte indirecte cu Himmler prin intermediul lui Carl Langbehn. Biograful lui Canaris, Heinz Höhne, a sugerat că şeful serviciului de informaţii al armatei şi Himmler ar fi încercat să schimbe regimul, dar aceasta este doar o speculaţie.[3]