Atacul de noapte a fost o bătălie între o armată condusă de Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti (Valahia) şi o armată condusă de sultanul Mehmed al II-lea al Imperiului Otoman, desfăşurată în apropierea cetăţii de scaun a Ţării Româneşti, Târgovişte, în noaptea de 17 iunie 1462. Campania a avut ca rezultat o victorie decisivă a românilor. Conflictul a pornit iniţial de la refuzul lui Vlad de a plăti tribut otomanilor şi a escalat în natură după ce Vlad a invadat Bulgaria şi a tras în ţeapă peste 23.000 de turci şi bulgari. Mehmed a ridicat o armată uriaşă cu obiectivul de a cuceri Ţara Românească şi a o anexa la imperiul său. Cele două armate au avut mai multe ciocniri, cea mai semnificativă fiind atacul de noapte în care Ţepeş a atacat tabăra turcească în timpul nopţii pentru a încerca să-l ucidă pe sultan. Deşi atacul a cauzat pierderi mari turcilor, Mehmed a scăpat cu viaţă şi şi-a continuat marşul spre reşedinţa de la Târgovişte, unde a dat peste alţi 20.000 de turci şi bulgari traşi în ţeapă. Sultanul şi armata sa au fost total demoralizaţi şi s-au retras din Ţara Românească.După căderea Constantinopolului în 1453, Mehmed şi-a ales noile campanii militare. În Anatolia, Imperiul Trebizondei încă rezista otomanilor, iar la est turkmenii lui Uzun Hasan, împreună cu alte state mai mici, ameninţau Înalta Poartă. La vest, albanezii conduşi de Skanderbeg continuau să-l tulbure pe sultan, în timp ce Bosnia se împotrivea plăţii tributului. Valahia avea sub control malul nordic al Dunării, iar Mehmed a dorit să obţină controlul asupra fluviului, deoarece atacuri navale puteau fi lansate asupra imperiului său tocmai de la Sfântul Imperiu Roman.
La 26 septembrie 1459, Papa Pius al II-lea a cerut o nouă cruciadă împotriva otomanilor, iar la 14 ianuarie 1460, la congresul din Mantua, a proclamat faptul că cruciada oficială va dura timp de trei ani. Planul său, totuşi, a eşuat, şi singurul conducător european care şi-a arătat entuziasmul pentru cruciadă a fost Vlad, care era foarte stimat de Papă.[1] Încurajat datorită lipsei de entuziasm arătate de europeni pentru cruciadă, Mehmed a preluat iniţiativa şi a trecut la atac. Spre sfârşitul aceluiaşi an (1460), a cucerit ultimul oraş independent din Serbia, Semendria, iar în anul următor (1461), l-a convins pe despotul grec al Moreei să-şi predea fortăreaţa; la scurt timp după aceea, capitala acesteia, Mystras, şi Corintul i-au urmat exemplul şi s-au predat fără luptă.[2]
Singurul aliat al lui Ţepeş, Mihai Szilágyi (cumnatul lui Ioan Huniade, fost regent al Ungariei în 1458 până la încoronarea lui Matei Corvin) a fost capturat de turci în 1460, în timp ce traversa Bulgaria. Oamenii săi au fost ucişi prin tortură, iar Szilágyi însuşi a murit în timp ce a fost tăiat în două cu fierăstrăul.[2] Spre sfârşitul aceluiaşi an (1460), Mehmed a trimis emisari la Târgovişte pentru a-l zori pe Vlad să plătească tributul întârziat. Vlad l-a înfuriat pe sultan prin uciderea emisarilor, şi într-o scrisoare datată 10 septembrie 1460, adresată saşilor din Braşov, îi previne pe aceştia despre planurile de invazie ale lui Mehmed şi le cere ajutorul.[3] Vlad nu plătise tributul anual de 10.000 de ducaţi din 1459. Pe lângă această sumă, Mehmed i-a mai cerut şi 500 de băieţi, care urmau să devină ieniceri. După ce cererea le-a fost refuzată, turcii au trecut Dunărea şi au început să prade şi să ia prizonieri, însă Vlad i-a capturat şi i-a tras în ţeapă pe toţi.[4] Conflictul a continuat până în 1461, când Mehmed i-a cerut lui Vlad să meargă la Constantinopol să negocieze.
Spre sfârşitul lunii noiembrie 1461, Ţepeş i-a scris sultanului că nu putea să-şi permită să plătească tribut, datorită faptului că războiul cu saşii din Transilvania i-a terminat resursele, şi că nu putea să plece deoarece exista riscul ca regele Ungariei să atace Valahia în lipsa lui. I-a promis sultanului că-i va trimite destul aur şi băieţi atunci când îşi va putea permite, şi că s-ar duce la Constantinopol dacă sultanul i-ar trimite un paşă să conducă Valahia în absenţa sa.[5] Între timp, sultanul primise veşti despre alianţa lui Vlad cu regele Ungariei, Matei Corvin. Mehmed l-a trimis pe beiul din Nicopole, Hamza Paşa, să pună în scenă o întâlnire diplomatică cu Vlad la Giurgiu, dar cu ordinul să-l atace acolo, iar după capturarea lui, să-l ducă la Constantinopol.[6] Ţepeş a fost prevenit de capcană şi a plănuit să pregătească una proprie.
Hamza a adus cu el 1.000 de călăreţi, iar pe când au trecut printr-un pas îngust la nord de Giurgiu, Vlad a lansat un atac surpriză. Valahii i-au încercuit pe turci şi i-au nimicit cu focuri de armă. Istoricii îl acreditează pe Vlad ca fiind unul din primii cruciaţi europeni care au folosit praful de puşcă "într-un mod creativ - mortal".[7] Într-o scrisoare adresată regelui Matei Corvin, datată 2 februarie 1462, a scris că Hamza Paşa a fost capturat aproape de fosta cetate valahă Giurgiu. După ce l-a distrus pe Hamza Paşa, Vlad s-a deghizat în haine turceşti şi a avansat cu cavaleria sa spre cetate, unde a ordonat gărzilor în turceşte să deschidă porţile.[6] Aceştia s-au conformat, iar Vlad a atacat şi distrus forţele turceşti din cetate.[6] După aceea a început o campanie de distrugere a turcilor şi a populaţiei care i-a ajutat; mai întâi în sudul Valahiei, după aceea în Bulgaria, traversând Dunărea îngheţată. În Bulgaria şi-a împărţit armata în mai multe grupuri mici şi a acoperit circa 800 kilometri în două săptămâni, nimicind peste 23.000 de turci şi bulgari.
Într-o scrisoare adresată lui Corvin, datată 11 februarie 1462, Vlad a scris:
„ Am ucis bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, locuitori din Obluciţa şi Novoselo, unde Dunărea curge în mare, până la Rahova, care este lângă Chilia, din josul Dunării până la locuri ca Samovit şi Ghighen. Am ucis 23.884 de turci şi bulgari fără să-i socotim pe cei pe care i-am ars în case sau cei a căror capete n-au fost tăiate de soldaţii noştri.... Aşadar Înălţimea Voastră trebuie să ştie că am rupt pacea cu el [sultanul].[8] ”
Bulgarii creştini au fost însă cruţaţi; mulţi din ei erau aşezaţi în Valahia.[9] Numerele exacte de victime au fost următoarele: la Giurgiu 6.414 victime; la Enisala, 1.350; la Durostor 6.840; la Orşova, 343; la Hârşova, 840; la Marotin, 210; la Turtucaia, 630; la Turnu, Batin şi Novograd, 384; la Sistov, 410; la Nicopole şi Ghighen, 1,138; la Rahova, 1,460. La aflarea veştilor despre devastare, Mehmed — care atunci asedia o fortăreaţă în Corint — şi-a trimis marele vizir, Mahmud, cu o armată de 18.000 de oameni, să distrugă portul Brăila. Ţepeş s-a întors şi a învins armata otomană, şi conform detaliilor din cronica din Lezze (Italia), doar 8.000 de turci au scăpat cu viaţă.[8]
Campania lui Vlad a fost sărbătorită în oraşele săseşti din Transilvania, statele Italiene şi de Papa. Un trimis din Veneţia, la aflarea veştilor la curtea lui Corvin la 4 martie, şi-a exprimat marea bucurie şi a spus că toată Creştinătatea ar trebui să serbeze succesul lui Vlad.[10] Un pelerin englez în Ţara Sfântă, William din Wey, trecând prin insula Rodos în drum spre casă, a scris că "soldaţii din Rodos, la aflarea campaniei lui Vlad Dracul, au cântat imnuri (Te Deum) pentru a-l cinsti şi onora pe Dumnezeu care a permis aşa victorii. Primarul din Rodos a adunat soldaţii şi cetăţenii la un ospăţ cu fructe şi vin." Genovezii din Caffa i-au mulţumit lui Vlad pentru că datorită campaniei sale au fost salvaţi de un atac al sultanului de vreo 300 de galere, pregătite să-i atace.[11] Mulţi turci au fost înspăimântaţi de Vlad şi au părăsit partea europeană a imperiului şi s-au mutat în Anatolia. La aflarea veştilor, Mehmed a abandonat asediul Corintului şi a hotărât să-l atace, el însuşi, pe Vlad.
