Atacul de la Pearl Harbor

Atacul de la Pearl Harbor (sau Operaţiunea Hawaii, cum a fost numită de către Statul Major Imperial japonez)[5] a fost un atac militar, dat prin surprindere, din partea marinei imperiale japoneze împotriva bazei navale de la Pearl Harbor, Hawaii, în dimineaţa zilei de duminică, 7 decembrie, 1941. Ca rezultat, Statele Unite ale Americii au intrat în Al Doilea Război Mondial. Pearl Harbor, un golf din Hawaii, unde se afla intreaga flotă americană, se află în apropiere de capitala Honolulu. Intenţia acestui atac preventiv a fost să nu permită flotei pacifice americane să influenţeze războiul din sud-estul Asiei pe care Japonia intenţiona să-l poarte împotriva Marii Britanii, a Olandei şi a Statelor Unite ale Americii. Operaţiunea a constat din două valuri de atac aerian, la care au participat 353 de avioane[6], lansate de pe 6 nave portavion. Ca rezultat al atacului, 4 cuirasate au fost scufundate (două fiind ulterior ridicate, reparate şi trimise în luptă spre sfârşitul războiului), iar alte 4 au fost avariate. Japonezii au distrus şi 3 crucişătoare, 3 distrugătoare, 1 puitor de mine, 188 de avioane, au omorât 2.402 persoane şi au rănit 1.282 de persoane. Pierderile suferite de partea japoneză au fost minimale: 29 de avioane doborâte, 4 mini-submarine scufundate, 65 de persoane omorâte sau rănite. Atacul a avut loc fără o declaraţie de război formală, şi înainte ca ultima din cele 14 părţi ale unui mesaj trimis de către partea japoneză Ministerului de Externe american să fi ajuns la destinaţie. Ambasada japoneză din Washington, DC, fusese instruită să trimită mesajul imediat înainte de ora planificată a atacului. Atacul, şi în special natura surprinzătoare a sa, a fost un factor important care a contribuit la schimbarea opiniei publice americane de la izolaţionismul care caracterizase politica externă a ţării în anii 1930 la participare directă în război. Atacul a avut menirea de a anihila marina americană, astfel încât să nu împiedice atacul planificat de Japonia asupra Malaeziei şi a Indiilor de Est olandeze, unde Japonia căuta acces la rezervele bogate de petrol şi cauciuc. Atât Japonia cât şi Statele Unite îşi făcuseră planuri de contingenţă pentru război în zona pacifică, planuri ce fuseseră reînnoite constant în paralel cu escalarea tensiunilor dintre cele două ţări. Tensiunile începuseră în anii 1930 prin expansiunea japoneză în Manciuria şi în Indochina franceză, acţiuni care au fost întâmpinate cu nivele din ce în ce mai ridicate de embargouri şi sancţiuni din partea SUA şi a altor ţări. În 1940, SUA a interzis exportul în Japonia al avioanelor, al părţilor de avioane, al utilajelor mecanice, al benzinei de avion, al fierului şi al oţelului vechi, lucru pe care japonezii l-au considerat un act "neprietenos". Dar SUA nu a interzis la acea oră exportul de petrol în Japonia, deoarece la Washington se considerase că o astfel de măsură ar fi fost prea extremă, dat fiind faptul că economia Japoniei depindea de petrolul american[7][8] şi ar fi fost probabil considerată ca o provocare de către partea japoneză. Exportul de petrol către Japonia a fost oprit în vara anului 1941, ca rezultat al expansiunii japoneze în Indochina franceză, care la rândul ei era rezultatul ocupării Franţei de către Germania. Sprând să descurajeze o agresiune japoneză în Orientul Îndepărtat, SUA îşi mutase sediul marinei pacifice în Hawaii şi intensificase o întărire militară în Insulele Filipine. Planul de atac pentru Pearl Harbor a fost iniţiat la începutul anului 1941 de către amiralul Yamamoto, comandantul de atunci al flotei japoneze.[9] Planul său a fost acceptat de către Sediul general al marinei japoneze după o serie de conflicte printre care şi o ameninţare de a se retrage de la comanda flotei.[10] Planul concret de atac a început în primăvara anului 1941 sub comanda căpitanului de marină Minoru Genda. Planul a primit aprobarea neoficială Împăratului Hirohito pe data de 5 noiembrie, după a treia din cele patru conferinţe imperiale care s-au ţinut în legătură cu atacul.[11] Aprobarea oficială a fost dată pe data de 1 decembrie.[12] Pe data de 26 noiembrie, 1941, o flotă compusă din 6 portavioane a plecat spre o zonă la nord-vest de Hawaii, de unde avea să iniţieze atacul. Planul era ca 405 avioane să participe: 360 pentru cele două valuri de atac, 48 pentru patrulă aeriană defensivă, inclusiv 9 avioane de atac din primul val. Primul val avea să fie atacul primar, iar al doilea val urma să termine orice acţinue neterminată de primul val. Primul val avea armele necesare (mai ales torpile) pentru atacarea vaselor celor mai importante, iar echipajele fuseseră instruite să atace obiectivele cu cea mai mare valoare, mai ales cuirasate şi portavioane, iar dacă acestea nu puteau fi găsite, să atace crucişătoare şi distrugătoare. Bombardiere în picaj urmau să atace obiectivele la sol, anume avioane parcate pentru ca acestea să nu poată să decoleze şi să treacă la contraatac. Când li se termina combustibilul, planul era ca ele să se întoarcă la portavioane şi apoi să intre din nou în luptă. Înainte de atacul propriu-zis, două avioane de recunoaştere urmau să decoleze de pe crucişătoare, să survoleze insula Oahu (unde se afla Pearl Harbor) şi să relateze compoziţia şi locaţia flotei americane. Alte patru avioane de recunoaştere urmau să patruleze arealul dintre flota japoneză şi Niihau, ca nu cumva grupul operativ să fie obiectul unui contraatac prin surprindere.[13]